Ceasul - Nichita Stănescu

La ceasul cel menit să bată ani trei mii pe care
Ludovic,
Regele-soare, privirea lentă-și
odihni, sus, în
Versailles-ul de candoare, pe-albastrele covoare
cu crini nezburători dedați
să-mpodobească glezna cu planete, de unde-ncepe
ceasul pentru trei mii de ori făcut să
țină anul în ceruri desuete, cu dintâi,
de-un fraged timbru mușcând

din el regal, deasupra de grădina cu geometrii de ape, a
m stat cu mine însumi inegal, de
ce a fost, aproape, de ce va fi, aproape,
și am lăsat să-mi cadă, albastru pe albastru, irisul
pe covoare și cerul pe iris, neînsoțit și singur,
cu brațul pe-un pilastru dat prin tot aurul din
vis când clavecinul, uite-l, intră-n cadranul mare, și
Mozart dezlipindu-se din stele făcu o
reverență și-un menuet îmi pare făcu-n departe
sala oglinzilor, dantele, aici, la ceasul
galben și auriu bătând trei mii de ani, din care,
dacă-au trecut vreo sută într-o caleașcă-
albastră cu crinul alb, strigând, lăsai să-mi cadă o secundă mută.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu