Pe fruntea mea de cearã, regii poposesc la cină,
Purtând vãzduhul în spinare gustă arșița din pâine,
Lutul gros cu fir de aur se adapă din lumină,
Iar otrava o amână pentru urletul de mâine.
Nãlucile cu gheare lungi se prind de înnoptarea mea
Și bat cu tâmple tremurând, până-n ultimul prăpăd;
Eu am rămas înfrigurată într-un incest cu fulgi nea,
Căci duc păcatul și osânda celor care nu se văd.
Mă joc cu fluturii sihaștrii ca o regină alintată,
Dãnțuind printre planete îmi ard dorințele în piept,
Țărmurile te invocă într-o strofă avortată,
Din ochii vagabonzi și teferi ai fiecărui înțelept.
Se aud pe mări ghețarii din destinul altor vieți,
Îmi înghesui, tremurândă, doar la pieptul tău noblețea,
Și-mi încolãcesc pe tine ca-ntr-un uter cu tripleți,
Toată dragostea-mi nebună, lacrimile și tristețea...
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Detalii poezie:
Distribuie pe: