Pe creștet de dealuri e soare,
Dar umbre-ale nopții pe văi,
Și-n umeda nopții răcoare
Soldatul, departe de-ai săi,
Se zbate și geme și moare.
Îi sângeră pieptul de-arsură,
Iar apa se zbuciumă rar
Devale, și-alene murmură -
Ah, umed un deget măcar
Să-l puie pe vânăta gură!
Dar trupu-i e frânt de prin cruce
Voind să se nalțe puțin,
De-aseară-ntr-un zbucium o duce,
De-aseară se-ncearcă s-apuce
Cu mânile-o creangă de spin.
El vede pârâul! Măsoară
Cu ochii, trei palme de drum.
Așa de cânește să moar!
Se-ntunecă văile-acum
Iar noapte grăbită scoboară.
El parcă stă-n noapte la pândă,
Puțin rădicat până-n brâu;
Și-i galben de-atâta osândă,
Cu ochii țintiți spre pârâu,
Scrâșnind ca o fiară flămândă.
S-astâmpără-n urmă și ține
Pe inimă pumnu-ncleștat.
Apoi, cu răsufluri puține,
Simțindu-și tot trupu-nghețat,
Își trage mantaua pe sine.
O-ntinde cu dinții și geme,
Iar gura-i șoptește duios.
Eu nu știu, sunt rugi ori blesteme,
Dar știu c-a pierit fără vreme
Flăcăul voinic și frumos.
Că iată-l scăldat în sudoare,
Și-acum e tăcere prin văi.
El nici nu mai simte ce-l doare
Și nici nu mai strigă pe-ai săi,
Nu plânge, nu geme. El moare. -
Se-ncinge cu aur cununa
Pădurii de brad de pe culmi,
Doinește și vântul întruna
Cântând somnoroșilor ulmi,
Străbate prin vale-acu luna.
Ea vede pe mortul din vale.
Și trece tăcută, pe sus.
Ce roșie-a fost, și pe cale
Ce albă se face spre-apus.
De jale, pesemne, de jale!
Distribuie: