Rănitul (II) - Miguel Hernández

Lupt pentru libertate, şi sânger şi nu pier.
Şi pentru ea chiar ochii şi braţele-mi rebele
întocmai ca pe-un arbor carnal, prizonier,
le dărui sub scalpele.

Şi pentru libertate inimi mai multe-odată
le simt în piept; un clocot în vine, înspumat,
şi intru în spitale, şi intru-apoi în vată
ca-n crini înfăşurat.

Şi pentru libertate doar răni de gloanţe-mpart
acelor ce statuia i-o prăvăliră-n glod.
De braţe şi picioare pe rând eu mă despart,
de casă şi de tot.

Vor pune două pietre de văzuri viitoare
zorii, oriunde află-ntuneric în orbită
şi braţe noi vor face să crească şi picioare
de carne ciopârţită.

De sevă-naripate lăstare noi vor creşte,
moaşte din trupu-mi care pierdui cu orice rană.
Asemeni sunt cu pomul tăiat ce lăstăreşte
cât viaţa-n mine cheamă.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Miguel Hernández