În aceste ore apăsătoare, ore de plumb,
Pironite pe crucea miezului nopții,
La acest capăt al „liniei moarte”
În care m-ai lăsat fugind
Împreună cu tinerețea…
În acest tunel întunecos
(O palmă mai încoace de neant)
Unde m-ai părăsit,
Stau ca o statuie tristă de lut
Și cânt – ca un solist răgușit –
Unui cor de păsări mute.
M-am aplecat pe stânca aceasta solitară
Ca să plantez lacrimile înghițite
De-a lungul vieții,
Să smulg unul câte unul
Cuțitele înfipte pe la spate.
M-ai salutat fluturând o batistă neagră
Fără să știi că seamănă cu pânza aceea
Cu care călăii de odinioară, cei din Wallia,
Legau ochii condamnaților la moarte
Înainte de a ridica securea.
Această batistă flutură acum ca un steag
Pe castelul desperării mele.
Acolo, într-o sală goală de suflete,
Ținându-mi palma pe față
Ca o mască de tragedie antică,
Interpretez ultimul rol.
Ține minte însă: la capătul acestei călătorii
Te așteaptă fiara singurătății,
Groaza unui ocean de nisip. Dorul revenirii.
Dar eu, ca să împiedic această revenire,
Odată cu cablurile și podurile
Mi-am tăiat și mâinile!
M-a amețit ca o băutură otrăvitoare
Ultimul tău „rămas bun”,
Ultimul pahar, ultima lovitură de grație
La sfârșitul agoniei
Dragostei noastre.
Meleagurile pe care le-ai ales
Se prăbușesc acum fără milă
Într-un univers scufundat în tăcere,
Pe o insula-mormânt, unde
Valuri sfâșietoare te bocesc
Împreună cu pescărușii morți în văzduh.
Ai plecat ziua, ca să-mi lași și coșmarurile zilei
Pentru că tu știai: coșmaeul nopților
Îmi aparține întru totul
Ai plecat ziua ca să te pierd
Împreună cu ziua.
Distribuie: