Zeii - Magda Isanos

Ieșind din pământ,
zeii cu creștetul sfânt
semănau a pomi și tufișe.
Luna cu raze furișe
lumina coroanele lor –
de laur și mirt mirositor.

Unde puneau piciorul sau mâna
înflorea îndatã țărâna,
și chiar în cer se fă*ă poiene
de stele clipind alene.

Apoi cântece s-auziră,
de cimpoi și de liră,
și multe glasuri subpământene.

Aurul spunea vorbe viclene:
"Sunt ascuns și totuși lucesc."
"Sunt marmora din care templele cresc."
"Sunt piatra prețioasă, safirul."
"Sângele mi-i ca trandafirul."

Zeii stăteau pe pietre așezați,
luminoși – în afară – și-ngândurați,
până ce florile-ncepură zglobii
melodii.

Clopoței erau, clopoței –
la un loc câte cinci, câte trei.
Și răcoros sunau albastrele,
cărora le răspundeau astrele,
cald, ca-ntr-o gușă de turturicã,
floarea roșie cânta – și fricã
răspândeau mortuarii crini,
de lună plini.

Geniile veniră
din scorburi, în sunet de liră.
Săreau, jumătate oameni, jumãtate fiare,
centauri, zâne și vrăjitoare.
............................
Era plină grădina.
Cu fiecare zeu creștea lumina.
"Se face primăvară, zise-un arbust,
mugurii mei s-au umplut de must."
"Și noi, vorbirã broaștele țestoase,
simțim pământul bine cum miroase."

Și nu știu cine râse cristalin.
Cu toții ciocnirã și bãurã vin,
sau poate numai luminã de lunã,
care amețeste și-mbună
la fel oamenii și stafiile...
" viile..."
strigă zeul mic cât un ciot.
Doamne, se face ziuă de tot...

Și pământul sorbea încet
visul acesta de bătrân poet,
întâi picioarele întraripate
ale zeilor care ocroteau o cetate,
apoi coapsele, umerii lini,
mâinile purtând lalele și crini,

și-n fine creștetul lor luminos.
Câteva ramuri văzui pe jos.
O broască și-o aripă de corb –
însă soarele-n cer era orb.


(1943)

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Magda Isanos








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.