Pădureanca - Lucian Blaga

Zile de toamna cădeau printre șoapte.
Cădeau la
Paris, dezghiocându-se
ca niște castane răscoapte.
îmi amintesc prin ce aleluia
de frunze, pe-un bulevard,
ne plimbam împreună, știuți nimănuia.
Mă aplecai sa ridic din troian o castana:
„Curata, proaspătă, strălucitoare,
acoperita ca de-o suflare
de pulbere albă și de răcoare.
Uite, așa ești și tu!"
Legământ rostirăm subt al stelelor crug?
Sau poate ca timp n-avurăm, nici loc,
făgăduinți să ne facem?
Ne-am grăbit doar să-ntindem făclia
foc sa dam, foc,
etapelor pana la rug.
Veniseși in metropola acelor lande
numite-ale „Soarelui
demult asfințit".
Ce gând te-ndârjea
pe drumuri alese la sorti?
De țintele mele însumi nu-mi prea dau seama,
mă nimeream pe acolo
în treacăt, prin vraja vieții.
Mă apăram c-un surâs
de istorii trecute, de mari și tăcute
umbre de morți.

După mărunții tăi umeri si osul gracil,
după pașii jocului
tău — s-ar fi spus
ca de-o mie de ani cel puțin
seminția ta stăruise
prin părțile locului.
îmi alinam suferind de junețe.
Privind la mâinile tale
aruncam un cuvânt:
„Ah, da.
Din
Ile-de-France vin mâinile aceste,
din zile când peste case de bârne
cântă, mai cântă
cocosul galic pe hornuri si creste."
Subt tărâm pe
Montmartre
curând apoi într-o noapte aflai
ce curăță sălbăticie de plai
ardea in dosul pleoapelor tale,
cari in tavernă și-n mine
băteau ca fluturi de munte.
Înconjurați eram in spații obscure
de-opaițele vii, de dansuri străine,
de grele si calde melancolii
hrănite cu sunet de pampe.
Unul in fața celuilalt stam.
Prin hăuri plutind, legănați ne simțeam.
Și-ai râs: „Să nu ne-amăgim!
Obârșia ni-i alta.
Din altfel de oameni
ne tragem.
Ai mei mai respiră pe măguri.

Comoara lor e-o prisaca,
încinsă de soare, de boare,
de toate noroacele
negurii si-ale luminii in floare-
O sută cincizeci de stupi numărai
în zilele când de pe-acolo plecai."
Râdeai: „Au stupii-adăpost de nuiele.
Coșnițe date cu lut, clopote-n sir,
frumos rânduite, să cânte din faguri.
Nu sus la munte, dar sus pe-un pripor
e prisaca.
S-aude, când urci pe poteca, un vuiet
de miere.
De jos, ținut in prăpastie, râul răspunde,
cum firea-i îngăduie, cu murmure line,
cu abateri sălbatice.
Un vis necrezut desfășoară pe-acolo peisajul,
sprânceni de dumbravă, vârfuri bătrâne, coclauri si slavă.
La zece ani începu pentru mine
Povestea cu vifor de-albine. n fiece vara
părinții-mi spuneau:
Te duci la prisaca și stai cât vacanța va ține.
Adeseori singură drumu-l băteam, munte și punte.
Urâtul cântându-mi, la multe visam.
Peste ochiuri de șipote
îmi descântam să mai cresc,
căci măruntă eram ca frunza de afin.

Măruntă.
Dar sarcina?
Mare!
Să țin subt paza mea stupii.
Eu, copila, să-nfrunt jaful tare,
oricând cu putință, al urșilor!
Dormeau uneori și părinții-n colibă.
Dar ziua, când ei se duceau pentru treburi
la stâna din măguri,
rămâneam părăsită adesea
în cântec de greier si-n susur de ierburi.
Nu!
Temeri nu mă-ncercau.
Ursul adulmecă încă din miezul pădurii
de-i om la prisacă.
Stă deoparte arunci,
la umbră, pândește.
N-atacă.
Dar om eram eu?
Un firicel de fetiță!
Atât.
O suflare de om!
Iar el — părosul atotștiutor, păduraticul zeu!
Prinsei de la vârstnici
ca ursul de câini n-are teamă.
Dar de copii și de om — se ferește.
De copii si de om?
Dar de-o fata?
De-o fata mare?!
Căci vezi, anul zvâcnind o dată,
de câteva ori și încă o dată,
fără de veste mă împlinii.
Astfel ziua veni ca să-mi pun
și atare-ntrebare."

Povesteai și râdeai.
Râdeai, povesteai:
„Și-acum s-auzi întâmplare!
La mâneca tul acestei toamne a fost,
când frunză de afin nu mai eram,
ci chiar fată mare,
precum mă zărești
când prin gene privești.
întâmplările vin
ca niște cuvinte-nvățate de rost.
Astfel ursul, pe la namiezi,
odată, totuși bătu.
Părinții, la munte, tăiau pe la iezer
otăvile.
Trimiseră vorba de sus
să mă-ndrum după semne,
să mă duc degrabă și eu,
s-ajut la întors,
căci fumul cădea a schimbare de vreme.
M-am dus.
De pe înaltul priporului
câteva zile lipsii, fără griji, fără gând.
În una din zile, pe la amiază, ursul simți
că om nu era la prisacă.
Câini doar, dezlegați, o haită.
Atunci ursul atacă.
Sfâșiind cănii, zdrobi hărmălaia cât ai clipi.
Ce jaf a-nceput și cât de ciudat!
La miere și faguri se pare
că ursul nu s-a dedat,
dar, pe rând, peste-o sută de coșniți
în brațe-a luat, aruncându-le de pe pripor
în râu, în vâltorile verzi ca otrava.

închipuie-ți numai, subt soare de toamnă,
ispravă, în murmur de joacă și-n răgete, fiară!
Răzbunatu-s-a ursul că vara
întreagă din preajma prisăcii a fost alungat
de-o fată?
Au pentru miresmele,
dulci de departe, ale fetei?
Sau ursul, crunt
prăpăd făcând printre coșnițe, faguri, albine,
visa că aruncă de pe pripor
în prăpastia râului — fața?
Prea bine
n-aș ști să răspund
la atâtea-ntrebări de pădure."
Rădeai, povesteai:
„Pe la stâni băcițe vorbeau în grai din bătrâni:
S-au arătat (spuneau) în zilele-acelea
o rară și mare
vedenie, coșnițe multe de-albine
pe râu plutind, faguri de aur și miere
ducând către văile-amare."
Așa te rosteai în tavernă, firească în toate.
Din hrube ieșind împreună
prin frunze plouate-o luarăm.
Sângele viu, o, cum îmi sună
cu freamăt de stupi
la tâmple și-n vine!
Pe lungul și larg și gol bulevard
molatică toamnă
cu miros de foi amărui ne primea.
în lumina de noapte ne-oprirăm:
O, mică mea pădureancă!
Pe lunci elizee apoi ne plimbarăm.
Și ceasuri mirat te-am privit.
Formată-mi păreai
în cupa poveștii și-a harului,
precum ghinda de plai
în degetarul stejarului.
Te-am însoțit cu inima strânsă
până în pragul lăcașului tău.
în poartă —
ne-am despărțit.
Ani, treizeci și doi sunt de-atunci!
Și nimic nu mai știu.
Nu știu ursita pe unde te-ascunde,
nu știu viața pe unde te poartă.
În zori, pe la orele ei, amintirea
pe lunci elizee se mai întoarce
mulcom-duioasă și caldă,
dar aprigă crește închipuirea
când jarul se-arată prin nori de-asfințit!
De ce n-am călcat peste prag în noaptea
aceea?
De ce începutul avea să fie-un sfârșit?

La-ndeplinire să-mi duc
pofta de jaf — de ce m-am sfiit?
În beznă de ce nu te-am tras după mine?
De ce — nu — te-am — ridicat
cuprinzându-te strâns pe la coapse
ca pe-un clopot cu zumzet de-albine?
De ce — nu — te-am — aruncat
în apele visului-traiului
în unda otrăvilor raiului?

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Lucian Blaga