Te-ntâmpină pretutindeni în căile tale
cetăți, arhipelaguri, oceane
și flăcări pe culmi.
Mângâi femei cu brațe de lavă în arșița verii.
Copii pe pământ, subt nori și subt soare așezi.
Naturii îi smulgi neștiute arcane.
Silești himerele să se-ntrupeze, fundații și
pravili închipui, creezi istorie, întemeiezi imperii și palpitând printre meridiane simți zi și noapte că ești.
Totuși cândva, la un semn, într-un fel adânc toate le părăsești, cu fața în sus, cu pleoapale-nchise - le părăsești,
poate că fără cuvânt numindu-le încă - le părăsești.
Cum se poate
lumina lunii o dată s-o vezi
și-apoi s-o trădezi
intrând în întuneric?
Distribuie: