Baia (sau O eternitate iterativă) - Leonid Dimov

— Vezi clădirea cea mare? Nu aia!
— O văd.
— Ei bine, acolo e Baia.
— E departe foc!
— Ba nu-i departe deloc:
O iei pe strada cu paltini cojiți
Unde vă tot copilăriți,
Iar cea dintâi uliță ce-o taie
Duce la Baie.
Uite prosopul, săpunul,
Sărută-mă. E trecut de unu!
— Cum să merg: sunt gol, vezi bine!
— Cine-o să se uite la tine?
S-au strâns de pe uliți gunoaiele
De mult nu mai merg nici tramvaiele.
Tu ia-o la pas, repejor
Și, dacă-ntâlnești vreun trecător,
Până ce acela s-a dumirit îndeajuns
Tu ai și ajuns.
O, ce frumoasă era,
Pe vârfuri cînd se-nălța
Fata de sus, din oraș :
— Uite-l! îl vezi pe băiaș?
— Nu, i-am răspuns, ori, ba da!
Parcă-n ușă stă cineva.
— Hai, du-te, mi-a zis acea fată
Și mă mai sărută o dată
Mângâindu-mă cu degete reci.
— Hai odată, nu pleci?
M-am smuls din îmbrățișare
Și-am fugit din ce în ce mai tare
Pe strada cu platani
Pe care locuisem când aveam câțiva ani
Nu era nici țipenie.
Alergam ca mânat de-o vedenie,
Părea totul în regulă, însă
Când să dau colțul, aprinsă,
Mă-ntâmpină o mulțime gălăgioasă
Zorind în râsete spre casă
După spartul unui bal divers.
Am voit a mă furișa, dar nu mi-a mers
Aerul a mirosit a sudoare și alcool
Când au țipat: — Uite, ăla e gol!
Mai întâi am rămas pironit,
Apoi am fugit
Lovindu-mă de trecători și trecătoare
Care
Se fereau ca de-un ciumat
Până când unul a dat.
Am căzut în genunchi, m-am ridicat,
Apoi am căzut iar,
M-am târât, m-am rostogolit pe trotuar,
Dar am ajuns, într-un sfârșit,
La portalul lustruit
Unde băiașul m-aștepta.
— Ce-i cu dumneata? N-ai săpun, n-ai prosop!
— Știți, eu sunt cam miop...
— Ești plin de răni și puroaie !
— Știți, a cam fost o bătaie...
I-am zis și-am început să plâng.
Într-adevăr, sub genunchiul stâng
Se deschidea o bubă trandafirie
Cu negri viermi plini de lumină vie,
Animați de dârdore și mișcări lente,
Parcă lătrând sub efluvii purulente...
Am privit cu nepăsare
La rana aceea urât mirositoare,
Apoi la băiaș
Și m-am întors în oraș
Unde domnea o noapte cu felinare.
Cuprins de bucurie mare
Săltăm călcâiele ca la țopăit,
Fredonam romanțe, eram fericit,
Eram vioi,
Se succedau zaplazuri noi,
Bănci în poartă, cîntece de cocoși,
Lătrături de câini somnoroși
Când, drept în fața mea,
Cerurile începură a se decolora:
Zorile puseră capăt alergării
Mele. Ajunsesem în Piața Gării.
Mort de teamă
în mulțimea care nu mă băga în seamă
Căci forfotea fără preget,
Lunecai până când m-arătă un deget
De fetiță. Ajunsesem pe peron,
Trăsese și trenul către Rubicon...
Doamne, cum au început a mă lovi,
A mă-njura și sudui,
Ba chiar o jună la care priveam
Și-a scos cordonul cu monogram
Negru, bătut în ținte de alamă grea,
Și-a dat a mă croi pe unde nimerea.
Așa, plin de cheag și salivă,
Am ajuns la locomotivă,
Locomotiva cu nume oceanic,
Și i-am strigat bătrânului mecanic:
„Ia-mă și pe mine, nene!"
A făcut un gest, alene
Și-a apăsat pe ÎNAINTE
împroșcându-mă cu abur fierbinte.
Odată trenul pus în mișcare,
Roțile rotindu-se tot mai tare,
Am așteptat, m-am proptit într-un călcâi
Și-am sărit într-un vagon de clasa-ntâi.
Șchiopătam. Mă durea-n țeastă,
Dar scapasem de năpastă:
Vagonul era complet gol.
Pluș albastru. Peisaje din Tirol.
Picior peste picior, vioi, potent,
M-am instalat într-un compartiment
Și-am rotit ochii vulpește:
Trenul gonea nebunește.
Conductorul deschise ușa și-o-nchise la loc.
L-am făcut: escroc, mormoloc, dobitoc!
Deși nu-mi spusese nimic,
Asemeni insului aceluia voinic
Care părea șeful gării nescrise:
Căci trenul oprise
Cu mine, taman, în fața lui.
Avea mustața pe oală și pistrui,
Mă privi și ridică semnalul de plecare.
Trenul se puse din nou în mișcare,
Acceleră, trecu de-o pajiște cu albăstrea,
Apoi încetini lin, parcă plutea:
Treceau peste șine ceferiști cadaverici,
Văzui ruinele unei biserici,
Pe urmă, o localitate adevărată.
M-am ridicat deodată,
Am deschis geamul și am sărit
Drept pe taluzul înverzit
Rămînînd așa, culcat,
Pînă ce trenul s-a îndepărtat.
M-am sculat. Iar îmi venea să plâng:
Îmi scrântisem umărul stâng
Și degetul mare de la picior.
Un vierme alb, șerpuitor,
Ieși dintr-o rană: sfârâiac.
Îi dădui un bobârnac
Și, tăind arătura,
O luai, cântând cât mă ținea gura,
Spre localitatea ce se zărea.
Însera
Când am ajuns la un han
Cu streșini albastre și ornamente de porțelan
În jurul fereștilor ogivale.
Hurducau niște care devale
Iar în ușa înflorată pe-un motiv
Stătea un bătrân uscățiv
În strai de șiac, iar în cap cu clop,
Înduioșat, necunoscut, filantrop,
Și mă furnică o bucurie prin oase
Când întinse mâinile lui noduroase
Luându-mă-n brațe ca pe un copil,
Cu plăgile mele pline de scârnăvie și bacii,
Pentru a mă duce într-o odaie, sus,
Unde mai bătea soarele-n apus...
Și m-au cuprins mâini ușoare,
De colonelese și domnișoare
Și unde ara fost spălat și uns
Cu alifii conținând leac ascuns,
Și înveșmântat fost-am în pânză scrobită
Când m-a-ntrebat cu o voce vâslită
Bătrânul cel uscățiv și iabraș:
— Ce să-ți aduc din oraș ?
— O răgace, i-am spus, o răgace mecanică
De-acolo, din secțiunea germanică
A magazinului cu jucării.
Ci du-te mai iute! De ce mă ții
Ca pe frigare! — am început a țipa.
— Nu te mânia,
Mi-a răspuns bătrînul cel uscățiv
Și plecă: sprinten, vesel, sportiv,
Iar eu întrebai fetele
Ce-și loveau coatele:
— Nu-i așa că-i Atoatele'!
— Nu, mi-au răspuns ele râzând,
E pur și simplu un ins de rând
Dar bătrân și uscățiv
Ce te-a primit așa, fără nici un motiv.
O, cum am mai tresărit și cum mi-am
Lipit nasul de geam:
Afară
Stăpânea o noapte polară
Când acele fete sulugeace
Au început să mă dezbrace,
Iar una s-a lipit strâns de mine,
Apoi m-a purtat prin indigouri și aniline,
Până ce a ajuns cu mine jos
Și mi-a șoptit mângâios :
— Vezi clădirea cea mare? Nu aia!
— O văd.
— Ei bine, acolo e Baia.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Leonid Dimov