Lboltasu - creaţii proprii

(Ioan 7:1-53)

Doamne, Împărat al slavei, Fiul Omului Tu ești,
Ai luat chip de rob, Isuse, pe mine să mă slujești,

Să nu mă cauți în amintiri trecute
Și nici în visuri care vor veni,
Încă-s aici, pe vechile redute,
Încă aștept în nopțile târzii!

Ni se duc bătrânii, Doamne!

Ni se duc bătrânii, Doamne,
Ni se duc de pe pământ,

Ne spunem creștini din strămoși sau recent,
Botezați de copii sau în "Nou Testament",
Ne-nchinăm făcând cruci sau la cruce căzând,
Ne rugăm în răspăr sau în duh lăcrimând,

Cât de-nspumată ești la țărmuri, mare
Și cum arunci tu valul furios,
Nostalgic te privesc în depărtare,
Ce lin e totul și cât de frumos!

Îți simt puterea iubirii
Vibrând într-o mână de lut,
Nici valul nici patima firii
Nu poate zdrobi al ei scut,

Nu am știut ce drame iscă viața,
(De-aş fi știut Te căutam demult),
Dar azi când norul îmi umbrește fața,
Pricep atâtea, cât pricep de mult!

Nu sunt destule cuvinte,
Nici lacrimi destule nu sunt,
Să spună ce am eu în minte
Cum văd eu destinul Tău crunt,

Un evanghelist mergea zi de zi pe strada sa,
Prin oraș, să-ntrebe omul, de e roditor ca pomul,
Întreba pe fiecare ce-l găsea în preumblare,
Cu vorbire înțeleaptă, dacă e pe calea dreaptă.

Iar plouă tăceri peste sufletul meu,
În bezna profundă doar cerul străluce,
Te caut printre aștrii bătrâni, Domnul meu
Și gândul departe, departe mă duce.