Cântecul ploii - VII - Khalil Gibran

Sunt fire de argint presărate, coborâte din cer
De către zei. Natura mă ia apoi, spre a-și împodobi
Câmpiile și văile.


Sunt perle frumoase, smulse din
Coroana lui Iștar de către fiica Zorilor
Pentru a înfrumuseța grădinile.


Când plâng, dealurile râd;
Când mă smeresc, florile se bucură;
Când mă plec, toate se umplu de încântare.


Câmpul și norul sunt iubiți,
Iar eu sunt, între ei, un mesager al milei.
Potolesc setea unuia;
Vindec suferința celuilalt.


Vocea tunetului îmi vestește sosirea;
Curcubeul îmi anunță plecarea.
Sunt precum viața pământească, ce începe la
Picioarele elementelor dezlănțuite și se sfârșește
Sub aripile ridicate ale morții.


Ies din inima mării
Și plutesc pe adierea vântului. Când văd un câmp
În nevoie, cobor și îmbrățișez florile și
Copacii în nenumărate feluri.


Ating ușor ferestrele cu
Degetele mele delicate, iar vestea pe care o aduc
Este un cântec de bun-venit. Toți îl pot auzi, dar numai
Cei sensibili îl pot înțelege.


Căldura din aer îmi dă viață,
Dar, la rândul meu, o ucid,
Așa cum femeia îl învinge pe bărbat cu
Puterea pe care o ia de la el.


Sunt suspinul mării;
Râsul câmpului;
Lacrimile cerului.


Astfel, cu iubire –
Suspine din adâncul ocean al afecțiunii;
Râs din câmpul plin de culoare al spiritului;
Lacrimi din cerul nesfârșit al amintirilor.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Khalil Gibran