Amăgire - Ion Pillat

E ceasul când amurgul s-a stins în heleştee,
Când se podeşte apa lor rece cu cleştar,
Când luna în pustiul tăcutelor alee
Declină printre ramuri spre ultimul pătrar;

Când noaptea se aprinde în pâlpâiri de rază,
Iluminând dorinţa cu umbra unui vis,
Şi când ninsori de raze prin crengi se depărtează
Umbrindu-se visarea şi dorul nedecis.

E ceasul când, nălucă, pe-a codrilor cărare
Se furişează vântul prin foşnetul de foi
Asemeni prevestirii melancoliei care
Se-apropie, se lasă, şi se strecoară-n noi...

Şi când simţind în tine nelămurit, primejdii,
Îndrăgostita nopţii o chemi ca în trecut;
Când iar şopteşti la lună cuvintele nădejdii,
Deşi nu porţi nădejdea în sufletu-ţi tăcut.

E ceasul când iubita în glasul tău se-ncrede
Cum se-ncredea pe vremuri în vechile băsmiri
Când flacăra ea încă în ochiul tău o vede,
Deşi scrumit e focul atâtor întâlniri...

Şi când iubirea s-a stins în amintire,
Când inima e rece, podită cu cleştar
Şi dorul pe-a aleii pierdută amăgire
Se duce ca şi luna în ultimul pătrar.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Pillat