Adormirea - Ion Pillat

Cum cădea în sat amurgul peste-ogrăzi şi peste şure,
A ieşit cu luna plină heruvimul din pădure.
S-au speriat copii cu vite şi-au ţipat de spaima lui
Liniştit o luă pe coastă, pe sub plopii drumului.
Au foşnit ca de furtună, fără vânt în frunză, plopii.
Luna tremură, devale roate mari în iazul popii.
S-a oprit la casa veche unde drumu-şi face cruce,
Creştineşte la răspântie şi-ntârzie pân se duce.
A bătut în lemnul porţii de stejar, de-două ori:
Singură se trase poarta şi primi pe călător.
Câinele urlă o dată lung, apoi doar mârâi .
Heruvimul pentru-atâta însă pasul nu-şi grăbi.
Maica Domnului, ca-n vremuri, stă cu lucrul la fereastră.
O trezi în raza lunii, lin, aripa lui albastră.
Strânse ia începută, toate grijile le strânse,
Strânse zilele trăite, cu şirag de lacrimi plânse.
La icoane ea aprinse cuvios o lumânare.
Până-n temelii de suflet o cuprinse pace mare.
Se-nchină lui San Nicoară, lui San Ion, ei cel mai drag,
Se gândi la fiu-n ceruri şi la câinele din prag,
Îşi udă ca totdeauna toate glastrele de nalbă,
Se găti ca pentru noapte cu cămaşa cea mai albă,
Netezi cearceaful bine, să nu facă nici o cută
Pânză inului curată ca şi viaţa ei trecută,
Se culcă sfioasă-n patu-i strâmt, ca pe o năsălie,
Şi-adormi rugând pe Domnul lângă fiul ei să fie.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Pillat








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.