Zăpada-i un munte alb, un mistreț - Ion Caraion

Zăpada-i un munte alb un mistreț
cu colții-nfipți în gheață
vântul cu bice de sânge fuge după sângele
nepotolit al femeii care se multiplică la infinit
ai venit n-ai venit
nici nu mai știu,
într-un fel era noaptea într-altul,
spre revărsatul zorilor –
când se va plictisi bazaltul
sânilor tăi?
ce grei struguri
a vrut focul să-ncercuie-n văi
enigmatice?
nord-sud nord-sud
kilometri de țipăt și-un șarpe
ți-nconjoară priceperea. Ai mușcat
apoi din mine ca din cer, ca dintr-un sâmbure ud
sar pe
fereastră fantomele zdrelindu-se. Eu le-aud.
Le-aud. Și râd. Și uit. Și plec.
Între genunchii noștri muntele
capătă vertebre și febre,
măruntaie de cocă, tigvă de pivot
– ce știu e tulbure, nu știu ce-ai fost –

Efigia iernii sângera dimineața. Măcar
Acel ecou sec. Nord-sud, nord-sud. Ce rost?
Peștera goală – sângele gol – arborii goi

Rece ardere eternă

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.