Tu încă mai porți - Ion Caraion

Tu încă mai porți pe
Pe umăr zăpada
Uite grămada
Aceea de morți…
Care-a nins câte zile? Am uitat.
Bine că e-ntunericul împărat.

Acum cei vii au murit și ei de mult.
Ca și când aș vorbi singură… Ba nu, nu! Ascult,
Însă de-atunci mereu a tot nins.

Dinadins
ai aprins lampa? Sau nu vezi?

Erau zăpezi și zăpezi.

Casele ard.
Cu tancul, prin noroi, ca lemnele, pe bulevard
legați cot la cot, prin șanțuri, prizonierii trași
săptămâni și săptămâni. Până
i-a înghițit istoria. Ce vorbă.
Viața-i o ciorbă
(De ce nu o latrină? De ce nu o minge?)
greu de mâncat.
Dacă și asta-i o menire,
Află că ninge.
Am uitat
cum începea șarlatanul acela să latre la omenire
ca la ultimul pungaș.
Noi Noi Noi Noi Noi
A, da!
Toate comunicatele de război
s-au întors în oraș.
Închide fereastra. S-a făcut răcoare.
Zăpada-i din ce în ce mai mare
(Va trebui să plecăm și de aici!),
iar noi din ce în ce mai mici.

Bagajele-s gata. S-a aruncat
cineva de la etaj. Cine? Ți s-a părut.
Noi suntem ultimii oameni. Un cântec pierdut.
A, da… Mi-amintesc. Adevărat
că lumea a fost? Nu știu. Umblând
prin civilizații, am găsit un studiu pedant…
Atunci putem ieși din trompă oricând!
E mai bine să rămânem în elefant.
Scrie-n tratate că el e un mijloc
de navigație în afară de timp.
În schimb,
tu însuți spuneai – frunze aruncate pe foc –
adineauri, că și de-aici trebuie fugit.
Câteodată aș vrea să ies din această placentă.
E ca un labirint.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion