Treieri colb - Ion Caraion

Ca zărghite o iau razna toate-încât
– clown, mire, muhaia sau gâde –
cimitirelor, din stepă, Belzebut
(pute cerul, pute omul toate put)
le miroase-n treacăt și surâde
florile de ceață.
Drumurile-apun
El scornește idoli de tutun
și fumează papură pe jgheaburi.
O, frunziș exotic, straniu și nebun!
(Ceața-i ca mașinile cu aburi:
suge, suflă, taie, - ngheață, uscă)
– te-am simțit în sfere-albastre cum adii
când eram și noi cândva pe lume
broateci, muguri, greieri sau copii.
Ofilire veșnică, tu bruscă
fărâmare-adesea fără țel
chemi un dafin și alungi o muscă
scuturi murmur, treieri colb, tu te uiți la el
Infinit pe care-l cară furii
– o! ce praf apos de mușețel și-amurg –
ceața-i ca omizile scripturii.
Oxidează munții. În care nu mai urc.
Limpezii, haoticii, superbii
munți ai lunii… Luna e-n hazna: porumb.
Soarele a-ntins deasupra ierbii
veninoase, reci bijuterii de plumb.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion