Tot mai singură - Ion Caraion

E-un interior de pâslă
cu motani și samovare.
Vremea cască pe covoare
luna sângeră-ntr-o vâslă.

Nu… iluzia aceasta
de prisos mă mai încearcă,
Mi s-a-mbolnăvit fereastra,
dârdâind ca o libarcă.

Lebedele nu-mi știu zarea.
Cerul nu mă mai conține.
Când și când doar disperarea
intră-n lespede și-n mine.

Din contururile șterse
de merindă sufletească,
ies ciulinii să se verse
și nălucile să pască.

Ușa scârțâie-ntr-aiurea.
Gândul nu mai știe cum e.
Tot mai singură pădurea
umbrelor intrate-n lume.

Tot mai galeșă poteca
dinspre care, falnic, pașii
ți-auzeam… Și-un flaut sec a
răgușit în noi cu-arcașii.

Scade-n nu știu ce fel zelul,
umblă nu știu ce balaur.
Poate-mi moare-aici inelul
ultimelor crengi de aur.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.