Strică tot și-ncurcă lume - Ion Caraion

pițigăie soarele, picură
mocirlă din lună;
plimbând cu apă și sare
făina cea bună;

în loc de pâine, mi-au ieșit grunji;
în loc de mănuși, de ciorapi,
când a fost să se aleagă,
împletisem gulii, conopide ori napi;

m-am apucat să fac pietre
și n-am putut –
nici văzduh nici apă
nici lut;

nici cărămidă, nici țaic, nici foc, nici țambre sau roată
nu știam că nu știu nimic
dar vorbeam, vorbeam, vorbeam –
pic… pic… pic… pic… pic… pic… pic… pic…

înnebunindu-i, înnebunind pe fiecare
cu vorbe, cu sare-n ochi, cu-nțelepciune
– așa se cheamă gargariseala
Țâțânilor limbii – numai să sune!

să sune, să behăie, să sfârâie, să se-audă
gălăgia morfolește muncă, născocire
m-am apucat să fac mosorele, păsăruici –
ieșeau fire de clei, fire de papură, fire…

dar de-ncurcat încurcam
(și-mi părea bine)
pe cei meșteri, pe lucrătorii
lucrurilor în sine

cizme, cercevele, găici n-am încercat
sau nasturi, sau sfredele, sau poduri;
însă am vrut să semăn grâne, să răsădesc butași –
boabele-au răsărit putrede, pomii cu noduri

m-am vârât zi și noapte
unde nu-mi fierbea oala; pe crupa veacului –
dam porunci la ființe și lucruri,
numa′ de-al dracului

până când o ciulama se-alese de tot
ca sperietorile-n care vântul serii se-mpiedică;
nimic nu știa să se miște fără mine,
că le puneam piedică

voi da din mâini și din gură,
mă voi rățoi la roți și la toate.
rostul meu e să aflu în treabă
și nimic să nu meargă, dacă se poate –

și se poate! că tot am întors
lumea cu fundul în sus
deși nimic nu știu bine,
morișca se-nvârte… mai am de adus

apele la deal, să curgă spre izvor;
căldura-n locul frigului;
de născocit ploaia de-a-ndoaselea
și gaura covrigului,

și burta limbricului
și încă o lege, și încă o lege, și încă o lege,
eu sunt făcătorul a de toate;
pe ce pun mâna, praful se-alege.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion