Știu, seamănă această-nghețare de cascade - Ion Caraion

Știu, seamănă această-nghețare de cascade
a puf de păpădie și-a pleoapă care cade
pe-o lume dispărută. Mă mai gândesc apoi
la picurii de ploaie, târziu, din foi în foi
venind să dea-n vileaguri un univers meschin.
Cam țipă cei ce-s muți. Cam uită cei ce vin.
Scandarea avea totuși un scutier beteag.
Și-a luat ostatic seara și-acum caii trag
de el în patru părți, de-armura lui, de ham.
Iar Don Quichotte se uită la haimana pe geam
(Nu, moara nu mai are pe cine să ațâțe),
prăjește-n coif himere, amestecă tărâțe
cu câte un luceafăr, cu câte-un șomoiog.
De cine ți-ar fi milă și cui? Ce cui să rog
să-njunghie trecutul c-un mai feroce plisc?
Mă mir de tine, Doamne, te-aș apăra, nu risc.
Te-aș plânge. E degeaba. La ce să cheltui plânsul
pe-omizile cu care un orb iese dintr-însul
încoronat fantastic? Risipă de ciudate
gângănii palate.
Azurul e borhotul și noaptea este marea.
Dezbracă-se văzduhul de sine, ca răcoarea.
Cu pașii neștirbi încă, rămână măcar ele
aceste lacrimi pure în care fierbem stele.
Ultima repede moară de vânt
macină vraiște, rând pe rând,
coșmare, ca șerpii pân′ la gât
ne-ncolăcesc privirea. Făină de pelin.
Le-o fi puțin cam frig, puțin le-o fi urât
stelelor în care-am săpat, am coborât
suind și suind. Le-o fi puțin
cam lehamite sau cam lene.
Și va să sune ceasul atâtor ceasuri viclene
atâtor sforării ce nu-ncap
în pumnii păsărarilor, în lingura lacurilor moarte.
Fânul umblă prin pădure cu semințele-n cap,
arborii – pe câmpuri cu capul în nori.
Or fi pornit-o singure singurătățile departe.
E-o îmbulzeală de ghimpi și de spânzurători.
Și-or fi pierdut rudele ori plozii
momâile și-acum prin ceața narcozii
prin munții coșmarului tulburi ca broaștele
îi caută buimace.
E-o-nghesuială de fierăstraie, de prunduri și ace
Li se-napoiază Cailor Paștele,
i se-napoiază tâmplei sau mâinii
răbdarea. Poteca-ncepe să se-ndure,
să facă meandre. M-am oprit. Aud
foșnetul timpului. Prin pletele pâinii
(au inele fragede, au fagurul ud)
și le mângâi. Și scutur peste pădure
o pulbere enigmatică, un colb nevăzut.
Stelele dorm afară, cu ploaia și câinii.
Cortul e… și stă de veghe slut.
Sub aroma legendei mahmure,
ca o apă, ca un pământ, ca o beznă, ca un hău,
robinetul a devenit un personaj. Din sânul tău
– rumenă panică – izbucnește rotund
uliul tăcerii. Munții și-amiaza nu mai răspund.
Și dintr-o dată sferele-ncep să-și deschidă
simboluri, hieroglife, un labirint, o formă.
Clipa capătă privire atavică și-avidă.
Sub slutul corp al orei gura ploii enormă
înghite alandala
sandalele, tăcerea și iarba, și-universul.
Răspântiile-au fost moara. Tăgada fi-va mersul.
Știu, seamănă această-mpietrire cu Walhala.
Ce gleznă-acum se plimbă, ce-obsesie, ce jind
prin pietrele acelea de sus rece sticlind?

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion