Scoală-te de pune cel zăvor la ușă - Ion Caraion

Să fi fost aceasta poate-n San-Martin
Vreme timpurie, veselă era;
nevestica-n treburi înotând din plin,
pasămite niște caltaboși fierbea.

Vânt din miazănoapte, rece, prin sălaș…
și-ncepea și vântul sudic, pe-alte strune –
„Cel zăvor la ușă, scoală-ncai de-l pune!”
zice-atunci bărbatul – „vraiște o lași?”

– „Mâna mea-nglodată-i în atâtea trebi,
că n-am timp și nu știu ce să mă mai fac;
dacă de la mine-aștepți îndeosebi
zăvorârea ușii, poți s-aștepți un veac.”

Prinsu-s-au atunci amândoi, cu-amar
jurământ: acel ce, deșertându-și gușa,
va vorbi întâiul, fără-alt păs măcar,
să se scoale-ndată și să-nchidă ușa.

Au venit mai apoi, bâjbâind aiurea,
din adâncul beznei, pe la cântători,
doi drumeți prin noaptea neagră ca pădurea:
nu zăreau nici casă, nici opaiț… Ori,

întrebară tare, când trecură pragul:
– „Hei, stăpânii unde-s?” Le-a răspuns doar vântul.
Nu cumva să piardă vruna rămășagul,
gazdele tăcură mute ca pământul.

Oaspeții mâncară, merseră-n cămară,
bunătăți mulțime, scoaseră din oale.
Îi venea nevestii, tot tăcând, să moară,
dar tăcea-nainte și privea agale.

Din străini, întâiul spuse celuilalt:
– „Măi creștine, uite, ia custura asta,
până-i razi tu barba lui, doar dintr-un salt,
eu m-azvârl șerpește și-i sărut nevasta!”

– „Da, dar apă caldă, barba să i-o-nmoi,
nu avem; de unde să luăm apă caldă?”
– „Ia din oala aia cu fierturi de soi,
unde (pui de vodă) caltaboși se scaldă!”

– „Cum!” sări bărbatul, clocotind năuc:
„să-mi săruți nevasta chiar sub ochii mei,
„opărindu-mi fața cu acest clăbuc
„de fierturi din oală!cam drept cin′mă iei!?”

Nevestica noastră, iute, pe călcâi,
a țâșnit atunci, foc de jucăușă:
– „Bărbățele dragă, ai vorbit întâi,
scoală-te de pune cel zăvor la ușă!”

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion