Șarpele - Ion Caraion

Pârâul oglindește-n sine cerul
ori frunzele pădurii de cerneală.
Paragina aceea ireală
n-o mai bătuse de mult oierul.

Pe dealul-n zori cu mânătărci brumate,
dezbracă anotimpul târzielnic
pânzeturi moi și-n chip de val-postelnic
se-apleacă peste morți și peste sate.

Boieri și gloate, dealurile-n jururi
se gudură-ntinzându-i din desime
poteci pe care nu mai umblă nime,
de șterse ori clorotice contururi.

Elastic scălâmbata lor figură
absoarbe când mânie, când mirare.
Te-or fi crezut o altă arătare,
copil bătrân cu degetul în gură.

Pe văile-n amurgul roș solemne,
îmbulucindu-și umbra spre izvoară,
ceasornicele-oierilor coboară
ca niște mari toiege, dar cu semne.

Cu semnele ortografiei stranii
în care-și scriu diatele copacii,
când tolănit pe brânci, sub țâța vacii –
pârâul pare-un șarpe alb ca banii.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.