Prelungirea morții - Ion Caraion

Voi pleca din viață făr′ să sufăr
c-am lăsat vre-o bucurie-n urmă.
Cum deșerți un cufăr în alt cufăr
dezgustat că drumul nu se curmă.

Am fost morsă, viezure, prigoare.
Galaxii bătrâne zeu m-avură.
Mă cobor din stihii ori din soare –
când un despot, când o târâtură.

Asuprit mi-i gândul totdeauna,
din atât noian de ipostaze,
că s-a deghizat în gâde luna
și-mi înșiră oasele pe raze.

Peștere de mucegai și sânge,
cui tot plângeți, care-odinioară
mi-ați oprit visarea de-a mai plânge
și-aluatul inimii să doară?

Poate-n ironia cea mai nouă
flegmele de azi pietrificate
ori să-mi pară-n cernerea de rouă
cine știe – crini ori nestemate.

N-o s-arate stranie nici halta,
nici zbanghiu luntrașul ce m-așteaptă.
Ca dintr-o odaie goală-n alta,
voi intra în moarte câte-o treaptă.

Coborând ușor, ca nici să-mi vadă
trecătorii urma de sandală,
mă voi pomeni-ntr-o altă stradă
tot așa de veche, de banală.

Tot atât de tristă va fi fața
dinăuntru-a lucrurilor toate.
Sub copacii lubrici din cetate,
nopții-o să-i urmeze dimineața.

Agățat prin conciuri și răstoace,
dormitând pe ramuri ca o curcă,
am avut cu oamenii de-a face
și-amintirea asta mă încurcă.

Dromader la circ, maimuță-n parcuri,
mi-au legat de coadă tinichele.
Mă ocheau cu praștii ori cu arcuri
și-ntr-o noapte, cățărat pe schele,

devenii strămoșul omenirii
– o insectă mârșavă și goală,
despletindu-i lumii trandafirii…
Ce marasm și câtă plictiseală!

Dezgustat că drumul nu se curmă,
fără sens și fără să mai sufăr,
mă despart de viață ca de-o turmă –
cum deșerți un cufăr în alt cufăr.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion