Prăpastia e-ntreagă, iar luna jumătate - Ion Caraion

Am terminat, în fine, tristețea... Mă îmbrac
Într-o lumină ruptă.
Iar cumpăna ce-o port
sau am purtat-o-n luptă
(cu talerele sparte)
rămâne altor vise. Un fluture sărac
dispare singur sus.
Ca urma unui cort
pe zări sau pe nisip, atâta simt măcar
că fiecare pas aerian și rar
departe, mai departe
e-al meu și nu-i...
Dar nu știu nici înțelesul prost
a ceea ce fiind vădirea-i că n-a fost
nici ironia cui așază iar la loc tăcerea, lutul, poate
un zâmbet un ciorchine
sau altă rămășiță de univers confuz.
Nimic. Ci iată-mi țărmul... S-au terminat în fine
cărările, umblatul,
batjocura – și ce? Numiți miracol vidul?
Mă-ntorc într-o lumină mai rece ca bolidul
de gheață. Voi fi spus?
Prăpastia e-ntreagă, iar luna jumătate.
Și fluturele-a pus
un punct pe rama lămpii. Polenul va vâsli
– corabie și corb –
către-nceputul nopții – către-ndărătul orb.

Se-apropie răcoarea. Se pregătește schimbul
Închide ușa, că te-aude timpul.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.