Plecare - Ion Caraion

Era o oră metalică.
Obrajii se izgoneau între ei. Reci.
Poate că bradul care încalecă
potecile știa c-o să pleci.

Poate știa fântâna.
Poate izvorul plăpând.
Eu-ți desenam părul cu mâna
și surâsul în gând.

S-a întâmplat să se oprească un prost
(prostul satului), să-mi ceară bomboane.
Râdea la copaci, se uita prin balcoane,
nu-și amintea cine a fost.

M-am așezat lângă brazii înalți,
lângă fereastra de gheață.
Știam că măcar o singură dată-n viață
oamenii trec unii prin dreptul celorlalți.

Misterul și umbra dormeau lângă măr,
se făcea dimineață și seară…
Mi se părea poate sau într-adevăr,
pe sub tălpile mele umblase un imn, o vioară?

Oare în toate împrejurările inimii e la fel?
Cerul trecea cu noaptea la el,
și era urât, urât
ca o mocirlă bătrână ce ți se suie la gât.

Cântecul s-a lăsat cu greșelile în genunchi, ca la sfârșit
de moarte.
Prin dragostea care plecase departe,
sufletul meu rătăcea ca o stafie.
Și brazii s-au luat unii pe alții în brațe, să nu știe…

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion