La soarele timid al după-amiezii-mi usc
vagi resturi de amintire. Cu altele arunc.
Un mac străpunge amiaza. Auzi în aer brusc
(e de nisip și timpul?) orăcăind un prunc
în care paiul florii frângându-se, ce zarvă
n-a fulgerat în ochii gânganiei umane!
Ce fum nu-umplu grădina! Ce prund nu sparse apa!
Explozii de acestea mai apoi lasă urme.
Ca pulberea te spulberi. Ca soarele te-nvolburi.
Își cerne veșnicia neveșnicele-i colburi
pe umeri… pe fântână… pe munte… pe sumane…
Și te-ai rătăcit. Și tremuri. Și prind ca să te curme
ecoul – spaima – praful –
A fi?
Încă te sperii
la fiecare foșnet aiurea și degeaba.
Au insomnii copiii. Orașul n-are marfă.
Din loc în loc atinge, sfiindu-se, mioapa lumină câte-un mugur… Zbor mic. Din larvă-n larvă ea însăși o fantomă, fantoma din imperii scrumite-nvie; cască; și propriu-i deget ferm ca pe-un poet în vârful căruțelor cu fân îl cară sau și-l duce molatecă la sân.
Pluti în aer izul acestui flux de sperm.
Plutea. Țipase…
Clipa din nou și de-afară s-a furișat alături. Alături era seară.
O mâță sta să plece. Un câine sta să vie.
La pânza neîntrebării țeseau păianjeni vineți.
Copilul paralitic înfuleca hârtie.
Ploua-n gamele, în oameni și-n vechiul testament.
A adiat. Fusese ceva. Un zgomot lent.
O zbatere ucisă de la-nceput. O frică.
Lumina deodată pieri. Sclipire mică
iar apoi, fără noimă, nori joși o-năbușiră.
Sunt seri inconsistente în care-și culcă merii
culoarea obosită. Când crengile se farmă.
Când totul e degeaba și totul e-ntr-aiure.
Când presimțită umbra acelei păsări-liră
aproape că ne-mbracă un măr, o vioară.
Când spiritul ca sângele. Când strigi
și nu te-aude nimeni. Sunt seri și sunt verigi…
Ploua peste colibe ca peste o pădure
fantastică de cobre. Păianjenii se-opriră.
Venea fără să vină puternicul, imensul
potop. Se pomenise de vizita ciudată
c-o să se-ntâmple, totuși, odată și o dată.
Își dizolvase lumea materia și sensul.
Ploua peste natură ca peste-atotpustia
împărăție-a lumii de stafii și de leșuri.
Sunt seri inconsistente ca însăși nebunia.
Sunt crai născuți anume să fie dați peșcheșuri.
Și totul e degeaba. Și totul e-ntr-aiure.
Trecuși de-apocalipsă? Priviși cum norii verii
se scutură pe-orașe ca pocnetul de armă?
E de nisip și timpul? Gunoaie de imperii
acoperă pământul. Culorile se farmă
și gloria e dată ca sfecla, ca tărâța
la porci. Sau ca lătura. Iar câinele, iar mâța
scriu fabula pe care o cunoaștem. Vas etrusc,
tu singur urci și dăinui prin ploi, prin timp și peste.
La soarele timid al după-amiezii usc
vagi resturi de-amintire. Din altele fac țeste
și beau.
Distribuie: