La el adevărul a semănat cu o roată - Ion Caraion

credea numai în amintire
găsea oamenii de plumb și-i făcea de aur
descoperea flori sub câte-o pecingine
și n-a vorbit niciodată cu nimeni
fără ca să spună ceva fiecăruia
nu i se părea – deși-s răi oamenii
te pizmuie din nimic toată –
să fi mai auzit până atunci
ori să-i fi rămas
dintr-o carte, dintr-un dialog
sau din cine știe ce amintire decolorată

Mai târziu și-au dat seama:
tot ce spunea el era adevărat
iar adevărul
(ce vinovați erau ei?)
murise înaintea, cu mult înaintea
lor și-a părinților părinților lor
așa că l-au crezut zeu
(fărâmița uitarea prefăcând-o-n abur)
fiindcă într-adevăr înviase din morți
Nu mă speriați decât cu bunătatea
le spunea
și ei n-aveau cu ce să-l sperie
Viu, în ocean
la monștri și zâne,
tot adevărul rămâne
ultimul ban.

Ceva de mult
putred: o roată
care veșnic se-nvârte și-ntinerește.
Și-a aruncat-o ca pe un pește etc…

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion