Hypnos și bătrânii muntelui - Ion Caraion

Nici un rost nu-și mai afla noimă.
Îmburuieniseră toate semințele pământului.
La fiecare uitându-te, puteai vedea apropiat
moartea plutindu-i deasupra capului.
Ca un furuncul gata să spargă,
nebunia pândea în anotimp.

După ce cu adevărat nu mai aveam nimic,
devenii fără margini de liber.
Dar pentru asta mi-a trebuit o firidă.
Apoi arlechinii au avut azurul aproape.

Ca un găinaț de pasăre pe-o statuie,
toamna e plină de tristețe și lestrygoni.

Abia acum înțeleg nebunia și lacrimile.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.