Geneze II - Ion Caraion

Pleacă oamenii și rămân diminețile.
Nu ne cunoaștem decât din oglinda în care ne priveam amândoi,
cu două aripi de pădure ale aceleiași obsesii.
S-au zbătut vipere printre coacăzele de neon.
Pe geamul de-acasă, păsări îmblânzite – vorbele
se uită la vremea care paște prin colb din amintiri.

Pentru alți umeri obosiți, pentru alți ochi decolorați,
poezia, gâștele sălbatice și pământul
au ieșit la soare pe prund. E prima interpretare a Dunării
din seara în care întrebările și viața veneau îmbrăcate
în tulburătoarele chipuri ale oamenilor.
Cer nalt. Apa copilăriei printre pești.
Împurpurând cu dânșii văzduhul,
dragostea croșetează fluturi mari ca văpaia.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.