Sus în cer era patul Frumoasei.
Dar pe ea n-am găsit-o.
Iubito! Iubito!
N-a răspuns nimeni. De oase-i,
De păianjeni și de pustiu
Însuși tărâmul portocaliu
Sau poate alb, sau poate albastru –
Al drumului îndărăt.
Ce drum? Nu știu.
Există semn că dezastru
A fost. Că omăt
N-o fi lipsit. Și chiar veșnicie.
Dar acum e domn – peste tot – Nicăieri.
Oricât privesc, oricât ascult,
Nu se vede și nu se aude nimic.
Crini cenușii. Secetă-n oameni. Peșteri ude. Un pic
De părere, de aburi.
Nimic primitor.
O rană eternă. Un nor.
Jgheaburi
Pe care curg pete ale nedeslușirii.
Voi vă-nchipuiți că ieri
Ca trandafirii
Sau odată demult,
Rătăcitoare făpturi sau rătăcitori cavaleri,
Până-n tumult,
Au fost și-au plutit împrejur
Paradis…
Amăgire…
Eu nici de atâta nu-s pe de-a-ntreg
Sigur măcar. Credință subțire –
Pe care n-o dreg,
În care nu jur.
Nu jur în nimic. Dintr-o scorbură plec.
(Poveste… Poveste…)
În alta m-am întors.
Cu blăni de berbec…
Și fără sfeșnice.
Da, sus în cer dat-am de urma de tors
A Femeii Veșnice,
De ea, nu. Ea nu mai este.
Nici Ea. Nici El.
Abigaela. Abigael.
Ecou fără fast.
Golul făcea golul mai vast.
Când eram numai suflet, numai goi,
Dar plini ca-ntregul, deplini;
Când numai lăstunul
Sau fumul sau luna
plutind peste pini
Zburau între-Apus
Și Totdeauna;
Sus, foarte sus
Unica fire și Unica uitare
(Vai înainte de plâns)
Cum unul e-Unul ori Sinele-n sine,
Cum este marea în mare
Numai suflet și goi,
L-am primit între noi,
L-am primit între noi
L-am scăldat în risipă.
„Simte-te bine.
Ține-te strâns.
Suntem în mit!”
Așa i-am fi spus…
Căci sigur – prin somn – trecusem de lut.
Credeam? N-am crezut?
Dar ea s-a făcut sare
Și el a pierit.
Nu călătoriți decât înăuntru – și fără contururi.
Acolo-au fost zeii și-i încă ninsoare.
Altminteri pustiul domnea, a domnit
(O, purul de-apururi)
Și va domni-n singurătatea sa mare.
Distribuie: