Directorul ceții - Ion Caraion

Cin′te-o trece, dragule,
să-i aduci aminte:
noi monom și-n cagule,
lungi ca din morminte.

Ei-pătrați și țepeni
doamne, să nu-i superi!
mici pe lângă jnepeni,
falși lângă ienuperi.

Aerul alenele
împroșca un zid.
Acolo-am stat și-am murit,
viermi rozându-mi genele.

Ca-n sângele-atâtor antume,
măruntaie de draci.
Taci, e negură, taci
și vraiște-n lume

Lacrime cu ținte
sorbu-le, retragu-le.
Să-i aduci o! pragule,
cui te-o sare, – aminte.

Ei – călcâiul rece,
borta ori nimicul,
roți unui vehicul
trențăros ce trece;

stinsele delire,
sorii din hârdaie,
fulgii ca o claie
de descumpănire.

Noi un pumn de oase
albe ori de soare,
noi – tăcerea mare,
ei – contagioase

bălți, mocirle, șanțuri –
cin′le mai socoate?
Printre câte toate,
noi monom și-n lanțuri.

Ei statornic vântul
flenduros de baftă.
Poate, osământul
noi, dar din cealaltă

lume sau nelume,
de-or fi mai fiind
lumi spre care tind
vagi năluci postume.

Noi copaci, ei surdul
mers în noaptea goală
simpla croncăneală
cârpocind absurdul

poate-al morții… poate-al vieții
Toată săptămâna
face semn cu mâna
directorul ceții –

ca spre lucru-n sine,
sacrului balot.
Care și de cine?
râde idiot?

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion