Din singurătatea-i coclită - Ion Caraion

(era primăvară),
ca să-i treacă de urât, să-și dea seama
dacă nu cumva totuși prima oară
– care posaci, care cusurgii, care tehui –
oamenii greșiseră asupra lui,
ori dacă veacul, poate, nu se-nșelase;
cu ultimul suflu, cu ultimele oase
și-a adunat himerele, și le-a peticit,
a turnat în ele văzuri, cântec, șoapte
și s-a înapoiat într-o noapte
brumărie, teafăr, pe-ascunselea, în mit.
După o dulcinee și mai tulburătoare,
îmbrăcat în amintire, în iluminare
a-nceput să bântuie prin lume
iarăși înflăcărat, măreț, caraghios, neînțeles
ca tot ce-a izvorât anume
din fier și eres.
Doar un an s-a mai întors prin vaga
lume de odinioară cavalerul
cu sabia, cu scutierul, cu mârțoaga
apucând-o-ncolo și-ncoace
(de parcă era iar al său tot cerul, tot cerul)
pe străzi, pe plai, prin băltoace,
din câmpie la deal, din deal către munte
a bătut țară cu țară, cum de nedumerire
te bați peste frunte
pe măsură ce-i viața din ce în ce mai subțire.
Cei ce l-au zărit bătându-se-n cap
jap, jap, jap! au început să-l fluiere și să râdă
o paiață hâdă,
o aschimodie,
un slut, un pigmeu
cu fundu-n sus
chițcăia-n trei feluri și i-a spus:
„Timpul sunt eu! Timpul sunt eu! Timpul sunt eu!”

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion