Acest cal ți-i – Acest cal ți-i
corabie, leagăn, cuib, labirint.
Se așteaptă hoții unii pe alții,
punându-și capcane și piedică.
Le-ascult valul, hoardele… Se duc
fără astâmpăr. Vin și stau și pleacă.
Talmeș-balmeș. Brambura. Buluc.
Sânge curge. Curge și pe-o cracă
pierdere. Se predică
întuneric.
Putregai sau crimă?
Nu te-ntine pâclele. Se mint.
Calul meu e-un cântec zburător.
– C-un picior de fân sau de argint,
umblă văzduhul și timpul
– amintirea. Mai se-mpiedică,
mai merge mai se uită lung
în sine… în mine… în jur. Cu schimbul.
Amândouă relele de-odată
plouă peste noaptea anonimă
peste frica unanimă
prinse reciproc de beregată.
Norii însă, norii care-mpung
tăriile-s vatra și zidul făcut
ca o dantelă, ca un ciorap, ca un fular,
din fel de fel de feluri de trecut
pus între hai și hai, între iar și iar.
Agățat de-o pasăre ce doare,
zbor spre miezul nopții-n risipire.
Parcă e cenușa mai subțire.
Parcă vântu-acum nu mai sună.
Cu o mână-n soare și în lună,
cu-n picior în lumea viitoare,
mă aplec spre rana care moare,
ca să nască un senin ciudat.
Acest cal ți-i fagure, arcă și pat.
Câți au fost? Câți nu mai sunt?
S-a semănat foarte mult vânt,
ca să nu se-apropie culesul.
Se-auzea rece prin desul
postav al tăcerii, furtuna.
Furtună.
Ce soroace-aștern în drum ștergare?
Tună din senin și totuși tună.
Poama se desprinde când e coaptă.
Să-și înfigă-n beregăți cuțitul
unii pe-alții – hoții se așteaptă.
Agățat de-o pasăre și-o floare,
Zbor spre-apusul nopții… E deajuns.
Distribuie: