Cenușiu, sfârșit, împrăștiat - Ion Caraion

Cenușiu, sfârșit, împrăștiat –
fosforul cutiei de chibrituri...
O paiață jos, o alta sus.
Hârburile-Olimpului în jururi.
Om și cer: desen care s-a dus...
O – veniți la geam, ninsori de-a pururi!
Ningeți liniștit, ningeți infinituri.

Peștera eternă e aceeași. Ecou
fără de capăt. Și leagăn. Și sân.
Cu-o masă de piatră, c-un faun bătrân
și-o vatră de lut. Numai focul
am uitat cum se-aprinde... Pe rând
(mrăjeri ce-și pierduseră pe prunduri minciocul)
uitarăm o droaie de lucruri mărunte.

O pasăre-și cheamă prăsila visând.
Simplitatea ni se pare un munte.
Și ni-i teamă să-ncepem urcușul din nou.
Felurimea făpturii se-ntoarce în ou ca un semn, ca o za, ca o frunte crăpată și-nchisă. Cu scutul și arcul în sine. Clepsidră. Spui fabula, țarcul spui patru-cinci cuvinte – și taci.
Mai degrabă dăinui-va ce n-ai spus
O paiață jos, o alta sus...
Ploaia trage cu praștia-n maci și ei cad ca soldații. Fiece picătură, un glonț. Om și cer; același noroi.
O pasăre-și cheamă prăsila și-njură.
Uităm și lucruri vechi și lucruri noi și pragul și ținta și mersul.
Bătrânul faun stoarce universul ca pe un strugure-n ploaie.
La noapte o să ningă și-o să-nghețe.
Din loc în loc – mogâldețe.
Din loc în loc – mușuroaie.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.