Ce seară cu lupi - Ion Caraion

Ai venit să-mi fii de ajutor.
La mine, ziua și noaptea-s totuna.
Cu asprimea cu care-ncep tăcerile,
mergi cu mine, Doamne, de mână.
Sus și jos ți-s la îndemână
cum e apa la-ndemâna norilor coborând.
Uneori mi-i teamă să n-aluneci, să nu-ți rupi
vreo-ncheietură, vreo soartă, vreun picior.
Ca păsările ți-ascunzi puterile,
treci peste ziduri ca luna.
Din când în când
paloarea ta mă-ngheață.
Ce luncă numai umbră! Ce seară cu lupi!
Ne-nțeles vii și pleci totdeauna
mut. Ca un treapăd
care se-aude hăt! La o poartă
parcă din ceață.
Fără să-mi spui nimic pân-la capăt.
Fără să lași urme în largul cel mai larg.
Iar eu tremur, nu cumva să te sparg,
nu cumva să ai stropi de noroi
pe umeri, pe cruce, pe față.
Paloarea ta mă-ngheață.
Noaptea și ziuă, la tine-s totuna.
O boare, un semn, și treci.
Treci peste ziduri ca luna,
peste ape ca apa – de veci
de mileni. Știm, vrei să fii neutral.
Nici un întuneric nu e deplin.
Ca dintr-un pocal
argintiu, din fiecare beznă lumina ia vin
pentru tainele ei în care n-am pătruns,
cărora nu le-om desluși vatra.
Orice-ntrebare: zadarnică.
Și orice răspuns.
Ești mai singur ca noi și mai rece ca piatra.
Pustiurile latră-a umbră,
sub șatră fără noroc, fără noroc.
Erai netimp și neloc.
Ești un râu care-a stat.
Pari o planetă fără ape și fără uscat.
Un copac fără foi.
Ai venit să-mi dai ajutor
însă fugi înapoi,
cu ochii la ceafă – nelumesc, neatins, negrăitor.
Cu soare universal s-a uns.
Nimb echivoc.
Mare pe care năierii-au împietrit.
Fiord în care stelele nu se mai coc.
Spațiu fără aur și fără mit.
Nenoroc.
Toți uitaserăm drumul.
Toți ne-ntoarcem în mister și azur.
Nu mai devreme ori târziu. Și nu mai e contur.
Cerneți-vă ugerii, vuietele, infinitul
voi vânturi!voi, ploi!

Mereu ai fost mai palid ca fumul.

Mereu vei fi mai singur ca noi.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion