Abur - Ion Caraion

Cu zurgălăi de cer ascunși în vată
tu n-ai să mai vii seara în privire,
și-n ochii mei ca două cimitire
n-o să mai râdă luna niciodată.

Și niciodată-mprăștiați în hurte,
arțarii-adânci cu frunzele osoase
prin poarta casei n-au să te mai lase,
rădvan de aur, să ne intri-n curte.

Din colb și-azur, din umbre și eresuri
de-au să culeagă alții acadele,
eu nu-i mai pizmui… praștii și inele
n-am semănat și nu vin la culesuri.

Iar gleznele mai albe ca de fată
cu care-n noi miresmele colindă
au să ne pară-n lumea din oglindă
relicve-amare din ultima cantată.

Prin clădăria norilor bizară,
fântâna ca un cui înfiptă-n glie
va fâlfâi răzleț, precum adie
prin fanion, văzduhul de la gară.

Cu vâsle de sidef ori mingi de polo
ti-i legăna prin mine ca o ploaie,
iar anii vor veni să ne despoaie,
rădvan de aur – și-om porni-ntr-acolo.

Sub cerul vast și tânăr, de falangă,
sub ancorele-arzând pe litorale,
am să aplec la șoldurile tale
pridvorul nalt, cu stele, ca pe-o creangă.

Fularul mare, aburit de brume,
de-și va desface semnul de-ntrebare –
o! e-un sfârșit de dincolo de care
nici un cocor n-a mai venit pe lume.

Și dragostea, și nopțile, și toate
aceste lumi și-aceste necuprinsuri
cu cât – urcând – le guști, mai dinadinsuri
devin eter și-ajung singurătate.

Fierbinte dar frumoasă-ndemânare
de peste turla vremii care pleacă,
împotmolită-n flori ca o prisacă,
mai ungi cu morți, mai mângâi cu altare.

Că resfirând în păru-ți de-abanoase
nu constelații pure, ci genune,
te-am risipit să nu te mai adune
din nici o zare zările frumoase.

Tu n-ai să mai visezi târzii seraiuri;
eu n-am să mai cobor din tavernale;
pe sânii puri ca două catedrale,
vor putrezi liturgice alaiuri.

Absențe dulci, beții ilimitate,
surori de fum la hanuri ori cumetre,
ați fost în mine ultimele pietre
spre care m-am târât cu mortu-n spate!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion