Lentile noi pe iris şi-această mână goală;
zăpada smălţuită în ochiuri de-ntuneric
dă semne de uitare; în gropile de smoală,
e frig prin interstiţii de labirinturi. Sferic,
m-aşteaptă-un înger palid la capătul privirii,
în albe constelaţii; cu braţe desfrunzite,
mă iscălesc albastru – când se sărută mirii –
în corolarul clipei din trunchiuri putrezite.
Venind de nicăierea, miresme radiază
în giulgiul meu de iarnă, cu florile uscate;
amanetându-şi zestrea, zăpezile oftează
şi îngerul, cu dinţii, o aripă îşi scoate.
Cu încetinitorul, culori nedesfăcute
pulsează-n holograme, aproape reci. Ascunse
în coifuri parfumate, un demon îşi ascute
săgeţile cu sânge şi resemnare unse.
vezi mai multe poezii de: Eugenia L.
Detalii poezie:
Distribuie pe: