Dorinţă - Ileana Mălăncioiu

Să am un loc al meu anume unde să plîng dacă se poate
Cu capul sprijinit în palme şi nimenea să nu mă ştie
Cînd lacrimile arse-mi urcă încet pînă la piept şi cresc
Şi trec apoi deasupra lui şi se înalţă spre bărbie.

Să simt că-ncepe să mă-nece acesată plîngere prelungă
Şi nu e nimeni să mă scoată din ea şi să încep să ţip
Cît pot către pereţii care se clatină-mprejur de parcă
Au fost zidiţi dintr-o greşeală pe-o temelie de nisip.

Pe urmă trupul să se lase încet prin lacrimile limpezi
Şi să se vadă cum se-nalţă deasupra ca un înecat,
Să nu se ştie dacă-n clipa în care-am început să plîng
Şi să mă văd prin plînsu-acesta eram femeie sau bărbat.

Şi-atunci să vină cineva de primprejuru-acestui loc
În care-am fost lăsată-anume şi să vă cheme să vedeţi
Că trebuie să mă alunge, fiindcă am plîns atît de mult
Încît de-un timp au început să curgă lacrimi prin pereţi.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ileana Mălăncioiu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.