Făin-apoi să-mi scoți de cea curată
Și umple, maică, douăzeci de saci,
Dar nu de cea cu rîjniți măcinată
Și numai eu și tu să știm ce faci!
Și nu pe rînd, ci toate-acum deodată.
Și-n noapte-apoi tîrziu — dar tu să taci
Veni-voi să le duc pe vremea-n care
Tu știi că merge mama la culcare.
Eu plec să văd ce taină mare-ascunde
Sosirea tatei. Poate c-aș putea
Să aflu vești la Pilos ori altunde.”
A zis, și-Euriclia se bocea,
încît de plîns abia putu răspunde:
„Vai, dulce-al meu copil și viața mea!
Ce gînduri ai? Să faci atîta cale
Tu, singurul cel drag al mamei tale:
Căci bietul Odiseu e mort, săracul!
Iar dacă vei pleca, sărmane-averi!
Căci prinții-aici vor risipi cu sacul
Și sfat viclean vor face cum să pieri
Și domni pe-averea ta-și vor face placul.
Vai, n-alerga tu singur în dureri,
Rămîi la casa ta! Ce vrei anume
Umblînd pe mări și rătăcind prin lume?”
Răspunse Telemac: „N-ai nici o frică!
E zeu acel ce-mi dete-atîta gînd.
Dar jură-ntîi că n-ai să spui nimică
Iubitei mele mame, pînă cînd
Va trece-o zi și peste zece-adică,
De nu-i vedea-o dor de mine avînd
Și n-o s-audă zvon. Tu-i cruță viața,
Că plînge-altfel prea mult și-și arde fața.”
A zis, și ea jură jurarea plină
Pe care-n cer nemuritorii-o fac.
Apoi s-a dus și scoase la lumină
Și-n chiupuri vin, și rînd pe rînd un sac
Și-alt sac cu alba grîului făină.
Ci-n vremea asta merse Telemac
Și sta-ntre pețitori, cu ei prin sale.
Atene îns-alt lucru-a pus la cale:
Luînd al lui și trupu-ntreg și glasul,
Umbla-n oraș tutindeni, și-ndemnînd
Și-oprind în fața fiecărui pasul,
Cu vorbe-i sfătuia pe toți pe rînd
Să meargă-n mal, pe-al serii-amurg, la vasul
Gătit ce-l vor afla. Și-apoi mergînd
La Noemon, bărbatul de ispravă,
Ceru să-i lase cu-mprumut o navă.
Iar Noemon cu mare drag i-o dete.
Și-apuse ziua și pe căi umbrea
Cînd el cu nava-n margini gata stete,
Cu toate cîte poart-o navă-n ea
Cînd face drum pe-ntinsul mării spete.
Iar tabăra de soți acum sosea
Din multe părți, și iuți să puie mîna,
Căci foarte-i îndemna, rugîndu-i, zîna.
Dar și-alta mai făcu grăbita zînă:
Venind la prinți în marele palat,
Făcu sâ-i prindă somnul cel ce-ngînă
Pe cei trudiți de vin ce i-a-mbătat,
Încît scăpau și cupele din mînă.
Dcci multă vreme-apoi ei nici n-au stat,
Și-au mers pe-acasă, moi și cum vru Domnul,
Căci nesfîrșit le-ntrase-n gene somnul.
Din nou ca Mentor ea luînd făptura,
A mers la Telemac și sta zicînd
În fața lui și-l îndemna cu gura:
„Te-așteaptă soții-n mal! Hai, dă curînd,
Că-i timpul scurt și mare-alergătura!
Deci nu mai zăbăvi prin casă stînd.”
A zis, și-apoi pripit porni-ntr-o clipă,
Iar el pornind mergea, urmînd în pripă.
Deci cînd au fost la marea cea sărată,
Găsiră-n mal tovarășii, pe-ahei,
Iar lor le zise Telemac de-ndată:
„Acum dintîi s-aducem, dragii mei,
Merindea cît-avem, că-i adunată,
Iar mama-i sus și de-adunarea ei
Nimie nu știe, și nici nime-n case,
Ci numai roaba cea ce-o adunase.”
A zis, și-apoi porni, și-urma norodul
De tineri soți. Deci toate le-au adus,
Punîndu-le sub bănci pe navă-n modul
Și-n locu-n care Telemac le-a spus.
Intră și-Atene-apoi, mergînd pe podul
Corăbii largi și, stînd la pupă sus,
Șezu, și-apoi și Telemac îndată
Venind ședea lîngă slăvită fată.
Odgoanele le-au tras din mal flăcăii,
Și-apoi, intrînd, ședeau pe bănci în șir.
Iar zîna cea cu ochii cucuvăii
Stîrni pe urma navei un Zefir
Curat și bun, ce-n șuierul bătăii
Cînta pe-al mării luciu de safir.
Cu vorba Telemac zorea deci soții
Și toți lucrau de zor, sărind cu toții.
De-ntîi catargul nalt îl așezară.
Un brad voinic, cu funii-nțepenit;
Cu tari curele pînze-apoi legară
Și, trase-n sus, cînd vîntul le-a-ntîlnit.
Boltit la mijloc pînzele s-umflară.
Iar ei vîslau, și nava s-a urnit
Și negre valuri, cînd lăsă ea prundul,
Vuiau bătîndu-i coastele și fundul.
Și-ntrînd în cale-i, ea-ncepu să zboare.
Deci toate-apoi în rînd cînd și le-au pus,
Cu vin umplură largile ulcioare
Și veseli închinau la cei de sus,
Dar mai ales zeiței cei fecioare.
Iar nava se ducea. Și-așa s-au dus,
Brăzdînd prin valuri sterpul cîmp al ceții
Și-al nopții timp și-n cursul dimineții.
Distribuie: