Gura lumii - Vasile Militaru

Într-o lînă dimineață
Una dintre rațe, tocmai cea mai vorbăreață rață,
Dădu buzna la găină,
Ca vecină,
Și i-a spus, cu groază-n suflet, prin al ei aprins mac-mac,
Că-n zăvoi,
Un biet rățoi,
Într-o clipă blestemată, a-nghitit pe lac un ac!

Milostivă, și găina și-a lăsat cei zece pui
Și s-a dus la niște gâște, în grădină, sub gutui:
– Săriți iute, că ratoiul a-nghițit pe lac un cui!

Gâștele au dat năvală, însă una dintre ele
A trecut pe lângă turma oilor de pe vâlcele
Și plângând amar le-a spus:
– Săriți iute, că rățoiul a-nghițit pe lac un fus!

Oile porniră-n goană și-ntr-un glas cu mieii lor,
Behăiau nenorocirea în auzul tuturor,
Dar berbecul, ce-ntre ele se credea cel mai isteț,
În galop, s-a dus la turma unor porci cu părul creț
Și le spuse plângăreț:
– Săriți iute, că ratoiul a-nghițit un făcăleț!

Cei vreo două mii de porci,
Grași, de nu puteai din baltă cu prăjina să-i întorci
Ca trăsniți de-această veste, își pierdură, bieții, firea
Și-au zburat spre locul unde s-a-ntâmplat nenorocirea,
Însă „Ghiță”, cel mai tânăr și mai plin de-al milei har,
Dădu fuga la măgar
Și, găsindu-l într-o luncă,
Rupt de muncă,
Adică dormind pe-o vatră de aglici și de sulfină,
„Ghiță”, doborât, suspină:
– Sări, magare, că rățoiul a-nghițit azi o prăjină!

Auzind așa, măgarul a pornit cu fruntea cruntă
Și, cum drumul, prin pădure, drumuia pe lângă-o nuntă,
Miri fiind: un țap ca neaua și-o căpriță mică brună,
Lupul nun, iar vulpea, nuna,
Se opri-ntre ei măgarul și făcând privirea roată
A strigat, cu toată gura, să-l audă nunta toată:
– Fraților, vă cer iertare că, pe fața tuturor
Când surâde-atâta soare, eu trag umbra unui nor:
Jos, lângă zăvoi, rățoiul, mâncând azi niște pilaf,
A-nghițit, nenorocitul, un lung stâlp de telegraf!
Și cu stâlpu-nfipt în pântec și-n gâtlej, plutind pe ape,
El așteaptă ajutorul tuturor, de pot să-l scape!

Glăsuind așa măgarul, cu de plânset ochii scurși,
Într-o clipă nunta toată: mii de lupi, de vulpi, de urși,
Mii de cerbi și căprioare,
Bufnițe și huhurezi,
Mii de pupeze cu pene cum la alte zburătoare
Nu mai vezi,
O porniră într-o goană, cu măgarul spre zăvoi,
Unde… soarta nemiloasă doborâse pe rățoi!

Însă cei plecați în fugă de la nuntă, de la cântec,
N-au răzbit pân’ la rățoiul urgisit, cu stâlpu-n pântec
Că-mprejuru-i, până-n zare, într-o uriașă roată,
Fierbeau, câte orătănii viețuiesc pe lumea toată,
Fără chip să se urnească, înainte sau-napoi,
Dornici toți să vadă chinul sărăcuțului rățoi!…

În amurg, veni și leul, într-un car cu de-aur roate,
Și, fiind el Împăratul orătăniilor toate,
Tot norodul, într-o clipă, la o parte s-a fost dat,
Și-Împăratul văzu astfel cum, pe malul celui lac,
Năbușit de orătănii, un rățoi privea buimac!…
– Ce-ai pățit? grăi-Împăratul, când aproape fu de-ajuns,
Iar rățoiul a răspuns:
– Din ce spune hărmălaia, doar atât e adevăr:
Că, pe lac, azi dimineață, înghiții un fir de păr!

Leul a grăit, în clipa următoare către gloată:
– Câte spune gura lumii!… Lume gureșă, netoată,
Am pierdut orice nădejde să te fac din mică, mare
Și nu m-ar mira, de-ai spune c-ai văzut și-n apă praf,
Când probezi că ești în stare:
Dintr-un fir de păr subțire – să faci stâlp de telegraf!

Adaugata de catre-Radu Dan Alexandru

Adăugat de: 0741348048

vezi mai multe poezii de: Vasile Militaru



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.