Florinpaun - creaţii proprii

M-ai crede, că de-a iubirii pară, mistuit voi să mă las,
Că pe domeniu-i și minat, eu tăvălesc curajul unui pas,
Cum mai râvnesc după dantura-i, să mă sfâșie barbar,
Mai să mă întreb sunt cine, să mi se spună în zadar?

străinule,
de greul ce te-apasă,
greu a spune, să nu-ți fie,
de-afară că-i, ori și de-acasă,

Am niciuna dintre ele, sens al vieții, loc în lume,
Un vierme remarca-va cine, prin grămezile de râme,
Căci toate da-le-aș eu, pe crusta altui timp să-nviu,
Iar fericind cu-a mele zile, putincios ca să mă știu.

Îl știu. Eu lui m-am plâns în vremurile rele,
Când însele dureri, n-au fost toate ale mele,
Pe când luptele cu mine, putut-am să le sper,
Iar frigurilor nopții, a lor strângere s-o cer,

L-auzi? E vaierul iubirii, e-ngrozit, e-ngrozitor,
E-un nimic constant, plin de-un gol asurzitor,
E-a sufletului agonie, ce-ntunericu-i și-l naște,
A desperării încleștare, ce rădăcina ei o paște.

Pe lâng-a mea fereastră iar,
Al tău chip veacul și-l face,
Și-mi pare că e tot mai rar,
Cu cât mai mult mi-l place.

Al meu drag, m-ascultă,

Înaripată nu-i, cu zbor d-așa frumos,
Cum cel pe care al ei amor te poartă,

Și toate-mi vin, sunt flămânde și bătute,
Cu chipuri hâde, pe după măștile întinse.
Din aproape, cu-ale lor scântei pierdute,
Care mai solide văd, ambițiile-mi învinse.

Vino, ia-mă de brațul sorții,
Pe o culme să ne poarte.
Să urmărim clepsidra nopții,
Și să i ne iubim pe toarte.

Eu sunt coșul osemintelor tale,
Al sufletului tău prosper,
Înveliș tălpilor care ți-s goale,
Ș-al inimii just mesager.