Casa vameșilor - Eugenio Montale

Tu casa vameșilor nu ți-o amintești
pe înălțimea povârnită peste stânci:
te-așteaptă dezolată din seara de atunci
când roiul gândurilor tale pătrunse-ntr-însa
prin ferești
și adăstă neliniștit.

Bate libeccio-n zidurile vechi fără-ncetare
și-al râsului tău sunet nu mai e-nveselit:
busola pleacă-nnebunită la-ntâmplare
și nici socoata zarului nu iese.
Nu-ți amintești; un alt timp se-ntrețese
′n memoria ta; se deapănă un fir.

Mai țin un capăt; dar se-ndepărtează
casa, și o morișcă sus pe acoperiș
fără milă se-nvârte, afumată.
Un capăt țin; tu stai însingurată
și nu respire în negrul ascunziș.

Oh orizontu-n fugă, unde se aprinde
rară lumina de la petrolieră!
Pe-aici se trece? (Valul iar cuprinde,
izbindu-l, pintenul ce-n el se-ntinde…)
Tu-n mintea ta casa n-o lași să treacă
din astă-seară. Iar eu nu știu cine rămâne,
cine pleacă.



Traducere Marian Papahagi

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.