Eu și celălalt eu

vineri, 27 martie 2026

Mă așez în fața oglinzii
ca în fața unei instanțe —
fără martori,
fără avocat,
fără drept de apel.
Suntem doi:
eu — și celălalt eu.
Ne privim întrebător,
de parcă unul dintre noi ar minți.
— Spune-mi…
de ce alegi mereu drumul greu?
De ce calci pe pietre,
când ai putea merge desculț prin flori?
De ce îți faci din răni convingeri
și din tăceri adăpost?
Celălalt eu zâmbește obosit.
Nu ironic.
Nu superior.
Doar… știut.
— Pentru că pot.
— Nu asta te-am întrebat.
Se apropie de mine
atât de mult,
încât respirația ni se amestecă
în aceeași vină.
— Pentru că drumul ușor
nu m-a învățat niciodată cine sunt.
Pentru că florile
nu țin minte pașii,
dar pietrele da.
Pentru că acolo unde doare
rămâne ceva.
Tac.
Și parcă mă aud pe mine
dintr-un trecut pe care nu l-am acceptat.
— Și de ce…
de ce rămâi bun?
Când ți-ar fi atât de simplu
să fii rece,
fără suflet?
De ce dai
și a doua șansă,
și a treia,
și încă una,
până când nu mai rămâne nimic din tine?
Oglinda nu mai e oglindă.
Ea este martor.
— Pentru că nu știu să fiu altfel.
— Ba știi.
— Da…
dar atunci n-aș mai fi eu.
Se lasă o liniște
ca o condamnare acceptată.
— Și nu te-ai săturat
să plătești pentru asta?
Își pleacă fruntea,
de parcă ar purta o coroană de spini
pe care nu a cerut-o, dar a acceptat-o.
— Ba da.
În fiecare zi.
— Atunci de ce nu te schimbi?
Ridică privirea și răspunde:
— Pentru că între a fi Om
și a fi doar un individ
e o alegere
pe care o fac
de fiecare dată când mă doare.
Simt cum ceva în mine
se rupe…
sau se leagă.
Nu știu.
— Și dacă pierzi?
Zâmbește.
De data asta… liniștit.
— Atunci pierd pe mâna mea.
Mă uit mai atent.
Nu mai văd un om obosit.
Văd un răspuns.
— De ce…?
Și, înainte să termin întrebarea,
îmi spune:
— Pentru că sunt
mai mult al iubirii
decât al trădării.
Oglinda tace.
Și, pentru prima dată, nu mai am întrebări.

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.

Comentarii: