Mă stingi sub lumina aceleiași tăceri,
O umbră proiectată pe zidul tău alb.
Sunt rodul amar al acelei dureri
Pe care-o maschezi sub un zâmbet slab.
Ești arhitectul unui templu de minciuni,
Unde m-ai zidit ca pe-un stâlp de decor,
Iar ruga ce-o porți printre sfinți și mătănii
E doar praful depus peste-al meu vechi fior.
Mi-e silă de mâna ce-atinge blajin
O lume pe care-ai clădit-o prin furt.
Sunt singurul martor al acestui venin
Pe care-l înghit de când timpul e scurt.
Mă strângi în brațe doar să mă sufoci,
Să-ți hrănești mitul de martir divin,
Dar în ascuns, cu viața mea te joci
Și-mi torni în cupă restul de pelin.
M-ai invocat ca pe-un eșec de seamă
În scenariul tău de jertfă și splendoare,
Să porți cu fală titlul sfânt de mamă
În timp ce eu muream intr-o-nchisoare.
Aș vrea să dărâm cortina de fier
Ce desparte masca de chipul tău hidos,
Să urlu spre acest fals și rece ungher
Că tot ce-ai atins e acum de prisos.
Ți-aș spulbera vitrina de mătase
C-un singur adevăr, urât și crud,
Să vadă lumea rănile-mi rămase
Pe care tu le vinzi ca pe un trud.
Stai acolo-n falsa ta lumină,
Aplaudată-n teatrul tău de paie.
Eu sunt doar ghimpele ce-o să vină
Să-ți lase amintirea în văpaie.
Rămânem străini prin același destin,
Tu-n gloria falsă a unui rai împrumutat,
Eu în infernul din care provin,
Ura fiind singurul fir ce ne-a mai legat.
Suntem doi poli pe-o axă de durere,
Un univers ce-n dușmănie s-a-nchegat,
Iar singura mea ultimă putere
E să te uit, pe cât m-ai renegat.
vezi mai multe poezii de: teoshugs
Detalii poezie:
Distribuie pe: