Cetatea din mare - Edgar Allan Poe

Priviţi! Moartea un tron şi-a durat
Într-o cetate din acel îndepărtat,
Singur şi întunecos Apus,
Unde cei răi şi cei buni, cei de jos, cei de sus
Odihnei de veci demult s-au supus.
Acolo turnuri, altare, palate,
(Roase de vremuri, dar neclătinate!)
Nu mai aduc cu nimic de la noi.
De jur împrejur, într-un vast convoi,
Părăsite de vânturile diabolice,
Calme zac apele, melancolice.

Nici o rază din sacrul cer nu pătrunde
Nopţile lungi ale cetăţii din unde;
Doar transparenţa lugubrei mări
Se scurge livid peste depărtări,
Luminează turnuri şi palate regeşti,
Temple ce dau babilonice veşti,
Bolţi de piatră demult părăsite
În iederă cioplită şi flori împietrite,
Atâtea şi-atâtea altare-minuni
Cu frize, sub care în văgăuni
Violeta cu viţa împletesc cununi.

Şi, posomorâte sub cer,
Apele resemnate nu se tem de mister.
Turnuri şi umbre din acelaşi caer
Par toarse, căci totul pendulează în aer,
Iar, între timp, dintr-un turn trufaş
Moartea gigantic priveşte-n oraş.

Templele-acolo, cu morminte căscate,
Stau chiar la nivelul apelor damnate;
Dar nici diamantele ce stau închise
În ochii idolilor ascunşi în abise,
Nici morţii gătiţi cu vechi giuvaere
Nu atrag apele; căci nici o adiere
Nu se iveşte - un cât de mic val
De-a lungul vastului deşert de cristal!
Nici o hulă nu spune că vântul
Pe mări mai fericite ar atinge pământul,
Că mai sânt pe lume şi mări uitate
De-o atât de hidoasă seninătate.

Dar iată, e o părere în aer!
Valul e o mişcare, un vaer!
Ca şi cum turnurile ar fi dat deoparte,
Încet cufundându-se, apele moarte,
Cu vârfurile lor ce-au fost scoase
Din vidul cerurilor membranoase.
Au valurile-acum o mai roşie faţă,
Orele respiră jos, fără viaţă,
Iar când, în subpământeştile zvonuri,
Oraşul se va cufunda lent, în cadenţă,
Infernul se va ridica din o mie de tronuri,
Şi-i va face o reverenţă.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Edgar Allan Poe