Catre Helen - Edgar Allan Poe

O data te-am vazut, o data numai;
Sint ani de-atunci: sa nu spun cati, nu multi,
Era un miez de noapte-n iulie si din
Plin discul lunei care, asemeni sufletului
Tau rasarind, isi facea drum prin ceruri,
Cade aun matasos val de lumina,
Cu liniste si dulce-alean si somn,
Pe fetele naltate a o mie
De roze ce cresteau intr-o-ncantata
Gradina unde vantul nu-ndraznea
Sa umble decat doar tiptil, cadea
Pe fetele naltate ale-acelor
Roze, ce-n schimbul dragostei lumine,
Iis dadeau sufletul imbalsamat
Intr-o extatica moarte. Cadea
Pe fetele naltate ale-acelor
Roze ce surandeau si se stingeau
Pe-acest razor, de tine fermecate
Si de poezia fiintei tale.

In alb investmantata, pe un strat
De violete, te-am vazut sezand
Culata, pe cand luna cadea peste
Fetele-ntoarse ale rozelor
Si pe-a ta, vai, intoarsa in durere!

Nu era Soartea, care-n acets miez
De noapte-n iulie, nu era Soartea
(Al carei nume este tot durere)
Care-mi spunea sa ma opresc in fata
Zabrelelor gradinii spre-a sorbi
Mireasma acestor roze adormite?
Nici un zvon: lumea pacatului dormea,
Afara doar de tine si de mine.
(Oh, cer, oh, Doamne, cum imi bate inima
Apropiind aceste doua nume!)
Afara doar de tine si de mine.
M-am oprit, am privit si-ntr-o clipita
Pierira toate. - Ah, ia aminte bine:
Era doar o gradina fermecata!

Lampa cu zare de margaritar
A lumii a spus, stratul de muschi
Si unduitele carari, extaticele
Flori, arborii cei plini de freamat
S-au stins din ochi; si-al rozelor parfum
Muri si el in bratele-adierilor,
In adoratie. Tot, tot se stinse,
Afara doar de tine, - afara doar
De mai putin ca tine, de lumina
Divina-n ochii tai, afara doar
De sufletul din ochii tai naltati!
Nu i-am vazut decat pe ei,
Ei erau lumea toata pentru mine!
Nu i-am vazut decat pe ei, numai
Pe ei ceasuri intregi, pana ce luna
Se duse. Ce salbatice povesti
De dragoste par scrise de aceste
Armonioase, cristaline sfere!
Ce-ntunecata suferinta si ce
Nadejde nelumeasca! Ce senina
Mare de mandrie! Ce avant
Cutezator si, totusi, ce adnaca,
Ce nesecata sete de iubire!

Dar, in sfarsit, Diana se culca,
In stratul de apus al unui nour
De fulgere-ncarcat. Si tu - o umbra -
Printre funebrii arbori ai plecat.
Doar ochii tai ramas-au. Ei n-au vrut
Sa plece, niciodata n-au plecat!
Iluminandu-mi calea solitara
Spre casa noaptea, nu m-au parasit
(Cum au fost nadejdile-mi) de-atunci,

Ei ma urmeaza. Ei ma duc prin ani,
Ei imi sint sfetnici - eu insa li-s rob.
Ei au menirea lor de-a lumina
Si de-a inflacara. Eu - datoria
De-a fi mantuit de lumina lor
Scanteietoare, de-a ma limpezi
In focul lor electric, si sfinti
In focul lor elysean. Ei umplu
Cu Frumusete (care e Nadejde),
Sufletul meu si sint, departe-n ceruri,
Stelele-n fata carora-ngenunchi
In tristele, tacutele vegheri
Din noaptea mea. Pe cand, chiar in amiaza,
Ii vad lucind mereu, doi dulci luceferi
Ce nu pot fi intunecati de soare!


Tr. Dan Botta

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Edgar Allan Poe








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.