Dragoste învrăjbită - George Coşbuc

I
Fata sta la poarta, ma-sa la prilaz
Nu stiu ce-avea fata, ca-i era necaz
Si umbla de colo pâna colo beata.
O vedea si ma-sa ca e suparata
Si ca-i joaca-n lacrami ochii arsi de foc,
O vedea prin casa ca se-nvârte-n loc;
Prinde-n mâini un lucru numai ca sa-l prinda,
Iese-n tinda, intra, iarasi iese-n tinda
Si framânta casa cu nimic, asa.
Ieri, cât a fost ziua, nu s-astâmpara
Nici cât bati în palme, si-alerga silhuie,
O trudea vreo taina si-ar fi vrut s-o spuie
Si de multa truda, n-a vorbit deloc.
S-a culcat în urma suparata foc
Si prin somn întruna a vorbit cu soapte.
Asta-dimineata s-a sculat de noapte
Si-a tors doua fuse pâna s-au sculat
Ceialalti ai casei. Si-avea plânsa fata.
N-a vrut sa manânce. Toata dimineata
N-a vorbit nici doua, iar când a-nceput
Ma-sa cu ocara, fata s-a facut
Alba si-apoi verde si-a izbit din mâna
Fusul plin si furca si-a umplut de lâna
Lavitele vetrei. Bine, fa, dar ce-i?
A luat în urma cusatura ei
Cea cu flori camasa, soare de frumoasa
Si s-a dus în pragul tindei, ca sa coasa.
Dup-un ceas de vreme, mama-sa venind
Nu stiu ce sa-i spuie, s-a crucit privind
Cusatura fetei: Nu vezi ca se pierde?
Unde-ar fi cu galben, ai cusut cu verde;
Crucile pe umar nu le-ai dus în sir.
Numara, Simino, numara pe fir;
Trei le treci si doua le desparti deoparte,
Ca sa iasa forma scrisa ca la carte.
Florile altitei, tu le spânzuri sus,
Rosul de pe margini uite cum l-ai pus!
Si-ai cusut cu negrul fluturii pe coate!…
A vazut Simina gresurile toate
Si-a început sa taie cusatura-n rând.
Se uita la pânza! dar nebunu-i gând
Alerga departe, numai foc si para.
Când se-ntoarse-n urma mama-sa de-afara
Si-a pus mâna-n solduri si-a privit-o drept:
Ai stricat, Simino, ce-ai cusut la piept!
Ce-a fost bun: pai, uite mânecile-s rele!
Ce-ai facut? Stai beata si te uiti la ele!
Ea prinzându-si toate sculele-ntr-un loc
Le-azvârli deoparte: Da-le, mama, -n foc!

II

Avea biata fata ca de ce sa-si poarte
Sâmbetele însasi. Zi, ca si la moarte
S-a gândit Simina, dar la asta nu.
Ma-sa e de vina! Ma-sa-i zise: Du
Câteva si Linei, ca si ea-ti aduce!
Lina! Parca fetei îi venea s-apuce
Si de gât s-o strânga pâna va muri
Lina, ca din dânsa doar le rasari
Cearta cu Lisandru! Lina-i vinovata!
Ieri, de la chindie, si-astazi ziua toata
S-a izbit cu gândul, tot pe gânduri stând,
Parca e cu farmec! Tot acelasi gând,
Parca-i sta Lisandru prapur înainte!
Se muncea Simina sa-si aduc-aminte
Când s-au prins la cearta, pentru ce si cum?
Ce-a zis el? Si dânsa ce-a raspuns, si-n drum
Cine-a fost s-auda? El a zis: Ei lasa,
Pentru-atâta lucru nu fi mânioasa!
Dac-am zis-o, iarta, n-am sa ti-o mai zic.
Ea s-a-ntors grabita, n-a raspuns nimic
Si-a plecat. Lisandru într-un suflet vine:
Nu te las, Simino, vreau sa mor mai bine!
Nu te las acasa! Stai, ca faci pacat!
Uite, da-mi o palma si sa fiu iertat!
El a hartuit-o, n-a lasat-o-n pace
Si-o silea sa râda. Hoata se preface!
Ea smucindu-si însa grabnic bratul drept
L-a lovit cu pumnul mânioasa-n piept
Ca s-o lase-n pace! Si-a plecat, nebuna!
Asta-i ce o doare, asta numai una:
L-a lovit! Lisandru, ca trasnit, cum sta,
A privit în urma-i si-a strigat asa:
Nu te cunoscusem, fa, mai dinainte!
Dar asa ti-e portul? Bine, tine minte:
De pe mine-ti creasca iarba verde-n prag.
Rau e si Lisandru. Daca-l are drag
Într-atâta fata si el stie bine,
Cum îl rabda locul, Doamne, cum îi vine
Suflet sa mai umble zile suparat
Pentru-o vorba numai? El e om barbat,
N-o sa-si prinda doara mintea c-o femeie
Pentru ce s-aprinde? pentru ce sa ieie
De bani buni prostia oricarei femei?
Vezi, a lui e vina! Nu e vina ei,
A voit sa-si bata joc de ea, s-o strânga
Cu tâtâna usii si-i venea sa plânga
De necaz! Sarmana, ea s-a încrezut
Si-acum el în urma vezi ce i-a facut:
I-a spus verde-n fata ca-i mai place Lina!
Ea-l iubeste, biata, cum iubesti lumina
Ochilor, si toate-toate i le-a dat
Si-acum el o poarta gurilor prin sat,
O-ngloteste-n vorbe ca pe-o vinovata
Tuturor le spune, ca Simina-i fata
Mai asa si-altminteri, toti stiu de la el
Ca pe-un brat Simina are un negel:
Vezi cum vine, Doamne, peste om napastea?…
Toata ziua fata s-a gândit la astea
Si din toate una mai mult rasarea:
Si-a batut Lisandru joc numai de ea.
Si gemea Simina, foc acum pe dânsul,
Si strângea din gura sa-si înghita plânsul.

III

A venit Joiana. Fata si-a luat
Donita, sa mulga. Era bine seara.
Cald batea prin frunze vânt de primavara.
Fratele Siminei, Nicu, tremurând,
Sta-n camasa-i lunga de copil, tinând
Lumânarea-n preajma donitei. Deodata
El clateste ceara si-ngânând arata
Pe pamânt cu mâna: Uite ce-ai facut.
Si târziu la urma urmei a vazut
Fata ca de lapte donita e goala:
Mult pe jos mulsese, si-alta parte-n poala
Nicu e de vina! Nu mai vad defel!
Si-l izbi deoparte, si-a lovit în el.
Si plângând copilul si-a catat cararea.
Ea luând din mâna-i volnic lumânarea
O lipi de-o piatra ca sa mulga iar.
Nu mai era lapte si mulgea-n zadar
Ugerul. Iar vaca poate niciodata
N-a mai fost ca astazi neastâmparata
Si-a-ncetat Simina, ca s-a ostenit.
Când era prin tinda, ea si-a amintit
C-a lasat aprinsa alba lumânare.
D-apoi ce? Atâta paguba mai mare!
Si-i sari deodata gândul la vitel:
N-a lasat în uger lapte pentru el
Si-l auzi, sarmanul, cât de jalnic muge:
Ei, dar ce-i o noapte! Mâine-n zori va suge!
Si-a naltat din umeri. Iac-asa!… Ce-i pasa!
A intrat aprinsa si grabita-n casa,
Donita punând-o dupa usa-n cui.
Ma-sa sta crucita. Pai acol-o pui?
Vino si strecoara laptele odata!
Ea prinzându-si grabnic vasul, i-l arata
Ma-sei si-l izbeste: Ce sa mai strecor?
Si rastit se-ntoarse fata-ntr-un picior.
Si s-a-ntors si ma-sa negraind de teama,
Nu cumva sa bage omul ei de seama,
Ce ispravi îi face fata, c-apoi joc!
Si s-au pus la cina. Fata sta la foc
Si când zise ma-sa: Haida, fa, la cina!
Nu manânc! raspunse si iesi-n gradina.

IV

Se-nserase bine. Turmele trecând
Zânganeau vrun clopot, si veneau pe rând
De la câmp. Amurgul înnegrise zarea.
S-auzea-n departe tremurat cântarea
Buciumului jalnic, ca un psalm în vânt.
Si plângea Simina si privea-n pamânt
Si-si vedea viata toata pustiita
Dintr-o vorba numai! Se simtea slabita
Ca d-un veac de boala. Toate-acum s-au dus!
Si din ce? Simina n-avea chip de spus.
Ieri, de catre seara, a plecat Simina
Ca sa duc-o mustra de cusut la Lina,
Prietena ei, poate cea mai buna-n sat
Ma-sa-n târg fusese ieri si-a cumparat
Mere; si Simina a luat trei mere
Sa le duca Linei. Si Lisandru-i cere,
Întâlnind-o-n strada, marul cel tinut
Pentru el! Ea-l dete însa necerut:
De pe piept camasa vesel ea-si desface,
Singur el s-aleaga marul care-i place.
Dar daca iau doua? Bine, daca vrei,
Îmi ajunge unul! Dar daca iau trei?
Si Simina râde: Mi le iei pe toate!
Daca-ti place, ia-le! Tu te superi, poate?
Nu, Lisandre; uite, as fi vrut, asa,
Sa dau Linei unul. Lasa, ca-i voi da
Alta data; Lina n-are doar sa piara!
Daca-i pentru asta, fac eu asta-seara
Sa-ntâlnesc pe Lina, sa-i dau marul, vrei?
Eu ti le dau tie, nu i le dau ei.
Bine, îi dau marul, spui ca-i de la mine,
Si-asa mi-e mai draga Lina decât tine.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

V

Ea statea pe lait sub cires. Cu ea
A venit si Turcu. Linistit sedea
Câinele de-alaturi si-si privea stapâna.
Bratul stâng naltându-l, ea-si aduse mâna
Pâna peste-obrajii rumeni si învolti,
Iar cu mâna dreapta, apucând de colt
Mâneca ei stânga, îsi stergea plânsoarea.
Se pornise vântul prin cires, si floarea
A-nceput sa ninga sisaind domol,
Si cadea pe pieptul si pe bratul gol
Al Siminii, stându-i alba-n poala rochii.
Doua-trei flori poate au ajuns în ochii
Câinelui, si-n urma câinele-a-nceput
Mârâind sa miste capul. A tacut
Câteva clipite si-a-nceput mai tare.
Fata, tresarita, se mira ce are
Câinele, si blânda ea l-a mulcomit.
N-auzea nimica. Vântul a clatit
Ramura pe care sta vro pasarica
Si dormea, si biata s-a zbatut de frica,
Si-acel zgomot dase cânelui prepus.
Ce-ntuneric! Fata s-a izbit în sus,
Si simtea ca-i arde capul tot, ca focul,
Si de-amar navalnic n-o mai tine locul.
Prea sunt eu nebuna! Si pe când zicea
S-a naltat cu totul, hotarât avea
Gândul sa se duca linistit în casa.
Dar simtea o mâna grea cum îi apasa
Pieptul si-o sugruma, si o tine drept.
Ce sa fac în casa? Dar aici ce-astept?
Si-i venea sa tipe ca dintr-o padure
Si-i venea sa urle ca din foc, sa-njure,
Si-i venea sa plece, noaptea cum era,
La Lisandru-acasa. Ce e de-ar pleca?
L-ar gasi prin curte, l-ar gasi la cina,
L-ar ruga, spunându-i ca el nu-i de vina
Si plângând i-ar zice: Nu fi suparat,
Bate-ma, Lisandre, ca nu faci pacat!
El e bun ca lumea, el le iarta toate,
El nu tine minte si-ar ierta-o poate!

Si cu-aceste gânduri ea s-a-mbarbatat
Dar în clipa asta Turcu si-a naltat
Capul, întorcându-l într-o parte tânta.
S-a miscat si fata si-a ramas ca frânta
Si simtea ca ochii-i ca de friguri ard.
Cine-i? Ce-i acolo? S-auzea la gard
Parca-i om, ce vine. Se gândea Simina
Ca de buna seama iarasi e vecina
Tudora, ca dânsa, dupa obicei,
Rupe din gard vreascuri, când nu-i gardul ei.
Dar pe vremea asta? Tocmai potrivita,
Pe când toata lumea doarme linistita.
De-ar fi fost mai ziua, fata s-ar fi dus
Drept la gard, si leicii furca i-ar fi spus
Vorbe de ocara, numai trei cuvinte,
Ca de mult tot fura gardul, s-apoi minte
Dac-o-ntrebi, si jura când e la prilej
Ca de-a pus ea mâna macar pe-un gâtej
S-o gaseasca moarta mâine-n zori vecinii.
Ba a spus odata tatalui Siminii:
Ce te legi de mine? Hai, sa vezi ce ard,
Iaca-mi sari cu vorba ca eu fur din gard!
Vreai sa-ti fac eu poate gardul nou? Ba bine;
Leaga-te de fata-ti, ce te legi de mine?
Ea-ti despoaie gardul

Si Simina sta
Locului, de spaima nici nu cuteza
Sa rasufle tare, ca sa n-o auda
Tudora, si-a prins-o tremurul de ciuda,
Si simtea suindu-i sângele-n obraz.
Slaba esti de înger! Si-i era necaz
De slabia de astazi, ca de-o facatura.

Câinele întruna mârâie din gura.
Ca sa taca, fata grabnic l-a adus,
I-a pus capu-n poala si pe ochi i-a pus
Mâinile, deodata a simtit ca-i trece
Junghiul pe sub coaste, fulgerat si rece,
Si s-a strâns de spaima toata lânga pom
A vazut cu ochii cum trecea un om
Prin gradina. Iata-l! T;ine-n mâini zabunul
Parca-s doi e umbra! Nu, e numai unul.
Un tâlhar! Se duce spre fereastra drept.
Inima Siminei se zbatea în piept
Ca pe mal un pastrav, si vro doua clipe
Nu-i venea rasuflet. Si-i venea sa tipe,
Se temea. Sa taca mai rau se temea.
Ar fi mers în casa, dar dac-o simtea
De pe pasi tâlharul? S-ar grabi sa vie
Catre ea, s-o bata. Doamne, cine stie
Ce om rau e dânsul, rau, ca altfel cum?
Vrun fugit din ocna, care-ti sare-n drum
Si te-omoara. Iata-l, s-a oprit d-odata
Si tiptil s-aseaza la fereastra, iata
El îsi tine-n mâna palaria, stând
Ca lipit de ziduri, si din când în când
Îsi iveste capul, numai câte-o clipa
Si patrunde casa si s-ascunde-n pripa.
Uite-acum se duce si-acum sta lipit
La fereastra casei cea din rasarit,
Tot mai des priveste, tot mai mult s-arata.
Parca n-ar fi-n casa cel pe care-l cata.
Nu stiu cum Simina nu se mai simtea,
Îi venea sa creada si tot nu credea,
Dar în urma omul s-a întors odata
Drept, asa ca fata îi vazu curata
Fata-n zarea lampei. Rosie s-a facut
Si-i venea sa râda de ce s-a temut.
Si-ar fi râs cu hohot, dar cu mâna stânga
Si-a-nvelit obrajii si-a-nceput sa plânga.

VI

Se zarea de luna. Câinele-a latrat
La strain, dar vesel fuga el a dat
Ca sa-i linga mâna si sa i se-arete
Prieten. Si-atunci glasul plângatoarei fete
Se-ncerca sa cheme câinele napoi,
Numai ca s-auda hotul, ca sunt doi
În gradina. Vântul, gata sa se culce,
Murmura o ruga doinitor de dulce.

VII

Nu esti suparata? Nu, dar tu?
Nici eu!
Si ma ierti? Lisandre, eu am fost de vina!
Rasarise luna, galbena si plina,
Ca o fata blânda care-n chip duios
Vine sus din ceruri sa ne-aduca jos
Linistea si pacea zarilor albastre
Si cu dor sa umple sufletele noastre.

Sub cires iubitii mult timp au ramas.
Când din usa tinzii s-auzi un glas
Mustrator, dar dulce: Unde esti, Simino?
Ne culcam! Pe usa pui zavorul, vino!.

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: George Coşbuc