Parcurile-s inundate de paleta ruginie,
Frunze cad în rotocoale în tainică armonie,
Pașii mei strivesc crenguțe din iarba prinsă-n covor,
Natura-și scrie poemul ca un poet amator.
Veverițe din copaci ne invită la spectacol,
Saltul printre rămurele e adevărat miracol;
Soarele își face loc printre norii cenușii,
Dezvelind orașul nostru până înspre suburbii.
Vântul adie ușor printre clădiri taciturne,
Mai puțin și ni se-arată peisajele nocturne;
Oameni mișună pe străzi, unii au umbrela-n mână,
Toamna se strecoară-n lume ca-n povești zâna cea bună.
Pe o stradă liniștită îmi urmez calea spre casă,
Când ajung îmi fac un ceai și ies până pe terasă;
Privesc cerul înstelat, aburii zboară din ceașcă,
Noaptea mă surprinde bine—cu meteoriți împroașcă.
Dimineața-s stropi de ploaie pe străduța mea pustie,
Mi-e dor de aer curat și de vițele de vie,
Așa că mă hotărăsc să fug iar până la țară,
Să beau din pocalul vieții chiar de-i esența amară.
Las în urmă blocurile, semafoare și trotuare,
Scap pe la periferie de zgomotul de motoare,
Plouă ușor pe traseu, rulez cu viteză mică,
Îmi e groază într-un fel că vremea din nou se strică.
Intru-n satul liniștit, totul este mai plăcut,
Locul îmi e familiar, fiindcă aici am crescut;
În mijlocul satului este casa părintească,
Ai mei au plecat demult, Dumnezeu să-i odihnească.
Las mașina-n fața porții și intru cu dor în curte,
Dau o raită în grădină, trec de două alei scurte,
În șopron sunt niște lemne care trebuie tăiate,
Mă apuc rapid de treabă, așa mă spăl de păcate.
Marginea aleilor lovește în flori de piatră,
Din vecini se-aude glasul unor câini care tot latră,
Vechiul grajd are-n tavan prins un cuib de rândunici,
Gândul meu pleacă-n trecut, mi-amintesc de străbunici.
Când obosesc, stau în prag, privesc via și copacii,
Mâine culeg strugurii și înlocuiesc aracii;
Aprind focu-n șemineu, îl ațâț cu niște vreascuri,
Pe geam văd fumul cum suie, simt că-s dragi aceste locuri.
Trosnește stejaru-n flăcări, m-a acaparat lumina,
Admir focul, nu clipesc, sufletu-și ia vitamina;
Căldura intră în oase, mă cuprinde moleșeala,
Ațipesc în pat alene, că îmi priește tihneala.
Ca bușteanul dorm în noapte, mai bine ca niciodată,
Mintea zburdă-n vise lungi, în mistere cufundată;
Inima-mi spune să stau, să nu plec din sat mă-ndeamnă,
Prins aievea în decorul care e desprins din toamnă.
vezi mai multe poezii de: Kymma80
Detalii poezie:
Distribuie pe: