Pe umeri duci un dor străbun,
cu gene arse de păcate.
Sub sprânceana ta tăcută
stă soarta lumii, nevăzută,
un colț de vis, un colț de scrum,
o șoaptă-n vânt, un pas pe drum.
Ce toamnă e în ochii tăi,
cât alb se face din furtună!
Sub buze arse, vânt și ploi
îți cântă lacrima nebună.
Dar cine știe? Poate mâine
vei râde iar, fără fior,
și timpul va uita de tine,
așa cum uiți un vechi decor.
Și te privesc, și te cuprind,
dar tot mai mult îți sunt departe,
sub pleoapa ta un cer se-ascunde,
sub gura ta – un dor ce arde.
Mi-e teamă să te chem pe nume,
că poate n-ai niciun hotar,
că poate ești doar vânt și spume
și te-ai născut să fii una pe lume.
Dar, dacă ești, rămâi o clipă,
mai lasă-ți visul pe-al meu vis,
și poate că măine, pe drumuri uitate,
într-un colț de lume unde-i promis,
un dor aprins de cuvinte ne-împăcate,
unde-ți voi găsi privirea-ntr-un surâs,
vom culege, din stele căzute,
dorințele ce nu s-au spus.
Și dacă ai fii aici, în fața mea,
tot n-aș ști să-ți spun ce simt,
mi-e teamă ca vei pleca,
lăsând în urmă doar un vânt.
vezi mai multe poezii de: Enigma
Detalii poezie:
Distribuie pe: