Cristina Gabriela - creaţii proprii

Fluturii își lovesc aripile de intestinul meu
Îmi vine să vomit aripi transparente,
Îmi vine să înghit petale de flori
Să-mi fac fluturi să rămână acolo.

Casa cu pereții goi și masa în centru
Sună a ecou mort, voce surdă,
Pe lângă cântecul ciorii și aburii ibricului
Ce s-au risipit în aer și-n timpan.

Stau internată într-un salon de culoare albă,
Tipic,
Patul miroase a clor și dezinfectant,
Mă doare capul și sunt amețită

Mă gândesc la posibilitatea unui existent,
În mintea mea se amestecă tonuri cenușii
A unor culori care mă tulbură de ani
Dar nu pledez vinovată nici dacă aceste amprente

Un zid, dărâmături într-o splendoare recalcitrantă
Legată de mâini cu lanțuri de fier veridice
Care să-mi stăpânească pofta de a mă zgâria pe trup.
Mă inund cu minciuni multiple într-o antonime care mă depășește.

Inocență în stropi de ploaie și piele albă rece,
Mă privești în timp ce eu treptat,
Într-un sunet asurzitor dispar
Pentru că simt că mă înfioară aceasta iubire

Mi-am împachetat sufletul cu mâini murdare
De abis și praf de dor
Doar pentru a nu simți
Cum e să nu fi mort.

Îmi scrijelesc pielea cu unghiile
Iar lacrimile le las să curgă în pahar.

Pielea mi s-a înroșit

Am fost sfărmată
Și ciolane mi-au fost rupte
Mi s-a smuls pielea
Iar ochii scoși

Un trup firav
Zace putred
Lângă poarta cimitirului
Și ochii ce-s scoși