Cristian Neagu - creaţii proprii

De ce accepţi, poporul meu de snoave
Cu tâlcu-nţelepciunii în proverb,
Curentele străine şi bolnave
Ce îţi indică drumul cel mai sterp?!

Eram şi carne şi pământ
Eram o şoaptă de pârâu,
Dar în contextul absolut
Rodisem într-un spic de grâu,

Anii mei...
Mulţi ani cu întâmplări, suferinţe, riduri.
Câteva bucurii acolo, în rest... profundă uzură,
Păcate ale tinereţii înscrise la mituri

Cântă-mi despre noapte în versuri cât mai simple
Dar... ai grijă ca luna să fie plină
Când mă vei ademeni să mor câteva clipe,
În Edenul iubirii; eu pradă, tu felină.

Corăbii de ceaţă au ancorat în tăcere
La ţărmul sufletului meu pustiit,
De-ngheţul timpului şi de durere,
Ascunsă discret în infinit.

Lumini de noapte oglindite-n lac,
Mirosul târziului şi singurătate
Plus eu, rătăcit pe alei de parc
Minus, posibila oportunitate.

Din seva timpului ce curge lamentabil
Peste umbrele desprinse fiinţei mele,
Solipsismul cert, rămâne adaptabil
Fiecărei zi de gânduri şi durere.

Mă dor mai toate zilele ce trec
Şi-mbătrânesc surprins de acest fapt;
Nedivulgând vreun merit intrinsec
Îmbătrânesc involuând abstract.

Îţi voi intra în casă stângaci, umil şi gol,
Poet cu capu-n nori, nepriceput la toate,
Dar în lumea asta am şi eu un rol
Şi te-aş ruga: fii bună de se poate.